Vrăjitoarea în abisul ei
● Madeline Miller, Circe, traducere de Ioana Filat, Editura Paladin, 2020.
Dacă în Cîntul lui Ahile, romanul care i-a adus clasicistei Madeline Miller celebritatea și un premiu important, nodul dureros al romanului era nimfa Thetis, cea sacrificată de zei regelui Peleu, din a căror împreunare avea să se nască cel mai bun dintre ahei, în Circe purtătoarea de hybris este tot o nimfă, fiică a titanului Helios. Pentru Miller, reinterpretarea miturilor Greciei antice înseamnă umanizare a figurilor mitologice: în primul roman, narațiunea cădea în sarcina lui Patrocle, iar relația acestuia cu Ahile devenea o tragică poveste de dragoste desfășurată pe fundalul destinului implacabil al celui „iute de picior”; în Circe, cea mai mică dintre fiicele lui Helios cu oceanida Perseis își descoperă „darul” cu ajutorul unei relații de dragoste cu un muritor pe care-l transformă în zeu (care zeu se dovedește, premonitoriu, a fi, bineînțeles, un porc). Exilată pe insula Aiaia, Circe pornește într-o călătorie interioară seculară, al cărei scop nu este altul decît descoperirea Sinelui. Așa cum în Cîntul lui Ahile centrul de greutate al romanului nu-l constituiau evenimentele arhicunoscute din timpul Războiului troian, ci delicatețea interioară a lui Patrocle, atras irezistibil și tragic de ființa impenetrabilă a lui Ahile, și aici întregul roman se clădește pe pilonii fragili ai devenirii unei tinere fete.
Varianta feministă a poveștii lui Circe se sprijină pe artificiul nemuririi, care-i aduce naratoarei o luciditate a privirii și a interpretării acțiunilor omenești pe care mitul le ascundea sub masca cruzimii și a magiei. Așa că vrăjitoarea care transforma marinarii în porci în Cîntul X al Odiseei devine aici o femeie singură, care a învățat din propriile traume cum să se apere. Și, așa cum stă bine unei narațiuni mitologice, armura ei cedează odată la cîteva secole în fața cîte unui bărbat ales: aici Miller își permite cîteva excursii prin pădurea ficțională, cum ar fi presupusa relație dintre nimfa exilată și genialul Dedalus, uniți de prigoana maleficei Pasifae. Al doilea bărbat admis în lumea ei ar fi chiar Hermes, cel care-i vizitează sporadic insula pentru a-i aduce vești din lumea zeilor, dar și pentru cîte o hîrjoneală lipsită de implicații. Al treilea este, bineînțeles, Odiseu, bărbatul încărunțit sub zidurile Troiei, urgisit de Poseidon, părăsit de Atena, care-și caută refugiul pe insula Aiaia. Ce aduce cu el Odiseu este, în primul rînd, un nou echilibru în viața interioară a vrăjitoarei, care reînvață să jongleze cu încrederea în artele apotropaice. Așa cum vă amintiți, relația cu Odiseu îi va aduce lui Circe un fiu, iar aici proza lui Miller poate împlini portretul femeii ca mamă singură.
Romanele lui Madeline Miller au o sensibilitate aparte (dacă ar fi să aleg din întregul Circe ce anume mi-a plăcut, aș spune fără ezitare că pasajele descriptive care împlinesc portretul interior al nimfei), dar se află mereu pe muchie de cuțit. Nu-l poți acuza pe Daniel Mendelsohn pentru memorabila caracterizare a Cîntului lui Ahile: „Are capul unui roman din categoria young adult, trupul Iliadei și picioarele unui roman de Barbara Cartland”. Și în Circe, dacă înlături artificiile mitologice, ceea ce rămîne este un roman despre o tînără care pornește neștiutoare și ingenuă în viață, e rănită de bărbați și femei deopotrivă, învață să se apere, dar să se și deschidă spre lume și-și găsește împlinirea în dragostea maternă. Dacă în Cîntul lui Ahile îți mai luau ochii evenimente din „trupul Iliadei”, izolarea de aici, din insula Aiaia, face și mai evidente trăsăturile schematice ale romanului.
Totuși, ceva rămîne în urma lecturii acestui roman: fie gustul ierburilor pisate de vrăjitoare pentru a-și putea practica magia, fie mirosurile felurite și imaginile fantastice (lupii și leii îmblînziți care o înconjoară pe nimfa ce toarce în deplină singurătate pe insula ei, nașterea Minotaurului). Rămîne însă și imaginea dată de Daniel Mendelsohn asupra acestui tip de proză: un hibrid alcătuit din feminism moderat, reinterpretare a miturilor, roman popular și psihologie ca la carte. Eu, personal, prefer reinterpretarea și ingeniozitatea lui Neil Gaiman din Zei americani. Traducerea Ioanei Filat e foarte bună.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.
