Viața secretă
● Javier Marías, Berta Isla, traducere de Lavinia Similaru, Editura Litera, 2020.
Pentru aficionados, cel mai recent roman al lui Javier Marías reia cîteva dintre temele și măștile narative pe care scriitorul spaniol le-a cultivat de-a lungul timpului: incertitudinea intrinsecă a relațiilor interumane, echivocul și arbitrarul care se ascund în pliurile vieții, Spionul, intelectualul lucid care renunță la luptă și se lasă în voia istoriei, Răul care se naște din decizii aparent minore. De altfel, Berta Isla poate fi citit și ca o coda la trilogia Chipul tău mîine, dedicată (aparent, bineînțeles) lumii spionajului britanic. Personaje importante din trilogie (Peter Wheeler sau Bertie Tupra) migrează din trilogie în acest roman filosofic. Sau de dragoste, depinde cum vrei să-l citești.
De data asta, Berta Isla, protagonista amplului roman, de aproape 600 de pagini, e distribuită în rolul femeii care așteaptă, în timp ce personajul-replică, Tom Nevinson, e bărbatul fără însușiri intrinseci, personajul purtat încoace și-ncolo de valurile istoriei. Berta Isla e un roman al așteptării și al cedării elegante: după primele pagini devine evident că scopul lui Javier Marías nu a fost să spună o poveste (care ar putea fi rezumată într-un paragraf), ci să întoarcă frazele asupră-le, să stîrnească un vîrtej textual în al cărui centru se găsește meditația pasionantă asupra iluziei că ne-am controla în vreun fel propriile vieți. De altfel, miezul acestui roman poate fi identificat în versul unui poem care revine obsesiv în dialogurile personajelor principale: e vorba despre Little Gidding, ultimul dintre cele Patru Cvartete ale lui Eliot, iar versul emblematic îmi pare a fi „Suspended in time, between pole and tropic“. Viețile celor două personaje, Berta și Tom, sînt suspendate între timpul istoric/biologic, a cărui trecere poate fi măsurată prin prisma alterărilor pe care le produce, și un spațiu/timp aflat „între poli și tropice“, între momentul despărțirii lor și reunirea după o paranteză temporală enormă cauzată de aleatoriul unei singure clipe. Berta își așteaptă soțul timp de doisprezece ani, perioadă în care trăiește într-un provizorat oniric, crește singură doi copii, are diverse relații, fără a se atașa de nici unul dintre acei bărbați, „simțindu‑și“ în tot acest timp soțul despre care i se sugerează că ar fi pierit în războiul Insulelor Falkland, încasînd cu regularitate pensia de văduvă, însă scrutînd în fiecare dimineață piața din fața balconului, căutînd silueta omului despre care nu mai știe cum arată, dacă o mai iubește sau dacă se va mai întoarce vreodată. Tom Nevinson, pe de altă parte, mai întîi băiatul lipsit de neliniști metafizice, apoi tînărul perfect bilingv cu un incredibil talent la limbi străine și la imitarea oricărui accent, este un vas care se cere umplut, candidatul perfect pentru o mașinărie manipulatoare, cum este cea a serviciilor secrete. El e omul care dispare, care chiar și atunci cînd este, nu există cu adevărat, care își creează vieți paralele cu ușurința celui care nu și-o trăiește cu adevărat pe a lui, dar care citează cu ușurință din Eliot, Shakespeare (fără a avea însă profunzimea înțelegerii care-o împovărează pe Berta). Traversînd deceniile dintre tulburii ani 1960 și pînă după căderea Cortinei de Fier, la mijlocul anilor ’90, romanul lui Javier Marías clădește pagină cu pagină o atmosferă neliniștitoare, presărînd din loc în loc supape de literatură extraordinară (adevărate proze scurte aruncate-n apele romanului ca niște insule plutitoare), cum ar fi cea a dezvirginării Islei de către un necunoscut, în mijlocul revoltelor din anii ’60, sau a sinistrei amenințări cu imolarea pruncului de către doi așa-ziși prieteni, dovediți agenți infiltrați ai IRA.
La nivel superficial, un roman de spionaj la fel de bun ca Agentul secret al lui Conrad sau ca unul dintre cele mai bune romane ale lui John Le Carré, Berta Isla își dovedește însă ambițiile abia cînd recurge la referința finală – Poveste despre două orașe, al lui Dickens: cît de iluzorie și de orgolioasă e pretenția de a cunoaște vreodată pe cineva. Abia atunci realizezi că Tom Nevinson s-ar putea să nu fi plecat vreodată.
