Dominic Brezianu, De ce iubim bărbații, Editura Curtea Veche, 2020.

Homoerotismul este cea mai fragilă temă din biata noastră literatură. De la poemele lui Geo Bogza (care i-au adus autorului o condamnare la închisoare în anii ʼ30), trecînd prin jurnalul (încă nepublicat integral) al lui Ion Negoiţescu, pînă la romanele din ultimul deceniu ale unor Dora Pavel, Adrian Schiop sau Adrian Teleșpan și poezia lui Răzvan Andrei, nu se adună decît o mînă de cărți. Deși resursele provocatoare i-au rămas intacte, literatura gay românească nu se mai află totuși într-o zonă de risc. Îi lipsește însă ceea ce numim, de obicei, tradiție.

Ei bine, Dominic Brezianu (n. 1940) este scriitorul despre care se poate spune că a făcut cel mai mult în acest sens. De la debutul său de la jumătatea anilor ʼ90 a fost, pentru multă vreme, singurul scriitor autodeclarat gay, publicînd mai multe cărți de poezie cu subiect homoerotic, poeme antologate, în cele din urmă, în volumul Eroticele (Tracus Arte, 2012).

În mod surprinzător, oricum pe nedrept, poezia sa nu s-a bucurat de atenția și admirația cuvenite. Cauzele pot fi mai multe: relația noastră incertă cu subiectele tabu (infamul Articol 200 din Codul Penal, datînd din 1936 şi revizuit în 1968, a fost abrogat abia în vara lui 2001), prejudecățile tematice și lipsa tradiției literare (primele reușite artistice majore ale limbajului erotic au venit abia la jumătatea anilor 2000, odată cu sonetele porno-lirice ale lui Emil Brumaru din Infernala comedie și cu oralitatea licențioasă din romanul Băgău al Ioanei Bradea), precum și lipsa unui discurs critic adecvat, dar și caracterul editorial underground al cărților respective, publicate, cumva spre binele lor, la edituri marginale, și relativa discreție a autorului, care a trăit din 1981 în Statele Unite.

Jurnalul de față – cu un titlu deopotrivă ironic, provocator și înșelător – vine să continue, în modul cel mai firesc, literatura lui Dominic Brezianu. De altfel, de-a lungul timpului, poezia acestuia a parcurs un traseu pe cît de interesant, pe atît de firesc: de la Cu mai puține verbe (Cavallioti, 1996) la Poeme cinematografice (Karth, 2014), poemele sale, antiretorice și foarte concise, s-au desfășurat între notațiile de tip haiku și cadrele de tip cinematografic, ambele formule definind în bună măsură scriitura de tip diaristic.

Subtitlul „jurnal pe sărite” îi denotă încă de la început caracterul atipic, nu datele calendaristice fiind importante, ci datele interioare, stările. E un jurnal „în fărîme”, asemenea notațiilor cioraniene, cu care, de altfel, întreține o afinitate evidentă, și ca ton, dar și ca preocupare față de Dumnezeu. Căci, deși afișează o formulă austeră, cu notații chiar și de numai cîteva cuvinte, devine limpede destul de devreme faptul că jurnalul acoperă o varietate mare de subiecte și că oferă o gamă stilistică diversă: reflecții și observații, amintiri și confesiuni, citate și comentarii, liste și lirisme.

Însemnările despre muzica clasică și jazz, literatură și film, uneori chiar fragmente citate și inserții critice, alternează cu tot felul de considerații de ordin social, politic și religios, cu fapte diverse ori știri comentate, aspecte ale vremurilor noastre. Vise, amintiri și fantezii sînt însoțite de panseuri și reflecții pricinuite de arte, de manifestările societății, de conduita umană, de limbaj. Mici istorii și anecdote de familie, haioase, absurde ori scandaloase, alternează cu mondenități și curiozități istorice, uneori doar evocate, alteori comentate cu umor. E un jurnal de lecturi și de audiții, dar totodată e plin de scene stradale, vizuale ori dialogale, observate și redate cu multă finețe.

Evocarea unor trecuți parteneri sau iubiți și rememorarea melancolică a unor aventuri, flashback-urile sentimentale și declarațiile pentru unul sau mai mulți destinatari secreți, micile bilanțuri indiscrete și concluziile propriei „deveniri erotice”, elogiul plăcerilor carnale și al bărbaților tineri, cel mai adesea cu origini umile (se conturează o adevărată galerie de personaje), buchetul de confesiuni, lamento-uri, fascinații și uimiri sexuale, toate acestea conferă jurnalului un substrat homoerotic inedit. Și care se va constitui, de aici încolo, ca o referință la noi. Căci, în așteptarea, prea lungă, a împlinirii termenului după care jurnalul lui Ion Negoițescu va putea fi publicat integral și necenzurat, jurnalul lui Dominic Brezianu marchează, fie și doar prin acest aspect, o premieră. Remarcabile fiind polifonia și autenticitatea lui, balansul între ceea ce ar putea fi considerat promiscuu și înălțător, între lipsa de menajamente și preaplinul senzorial (Octavian Soviany vorbea undeva de un anume panerotism), între plăcerile instinctuale ale cărnii și deliciile intelectuale sofisticate.

Cosmopolit, exotic și totodată balcanic, prin anumite aspecte ce țin de cultură și mentalitate, alternînd pedanteria cu nostalgia și umorul, curiozitatea cu exasperările, senzualul cu mundanul, tonul deopotrivă retoric și categoric, dubitativ și sigur pe sine, elegant și nu de puține ori dramatic, liric și prozaic, abscons pe alocuri, intim și totodată abundent în trimiteri culturale, jurnalul „pe sărite” al lui Dominic Brezianu e un voiaj cu multe opriri și ocoluri, dar nicidecum pe ocolite. O călătorie revelatoare, necesară, unică prin felul în care este văzută lumea.

(fragment din prefața volumului)