„Literatura nu este un concurs de frumusețe morală.”

 Philip Roth

„Nu vreau să-mi faci dreptate, vreau să mă faci interesant”, i-ar fi spus Philip Roth (1933-2018) lui Blake Bailey (n. 1963) atunci cînd, cu cîțiva ani înaintea morții sale, scriitorul i-a încredințat acestuia arhiva personală în vederea scrierii biografiei. Bailey era deja cel mai rîvnit biograf, cărțile sale despre viața lui Richard Yates și John Cheever fiind considerate superlativele absolute ale genului biografic.

Anul trecut apare cartea de memorii Here We Are a prozatorului Benjamin Taylor (n. 1952), despre foarte apropiata prietenie a acestuia cu Roth, iar cu aproape două luni în urmă sînt lansate pe piață simultan nu una, ci două biografii ale lui Roth: A Counterlife a biografului canadian Ira Nadel (n. 1943) și cea oficială, The Biography a lui Blake Bailey. Cea lui Bailey are din start un avans considerabil datorat notorietății autorului și arhivei inedite din spatele cercetării, astfel că într-o lună de zile este recenzată în toate marile publicații americane și britanice: zeci și zeci de cronici, cu verdicte evoluînd între dezamăgire (Joshua Cohen în Harpers Bazaar, cu o cronică spectaculoasă ca exercițiu stilistic și narativ), laudă moderată (David Remnick în The New Yorker) și encomion (Cynthia Ozick în The New York Times).

Comentatorii remarcă însă același lucru, deși aleg să pună accentele diferit: cantitatea de informații și trivia prevalează interpretării operei. Altfel spus, cu arhiva paraliterară în mînă, Bailey se dovedește neinteresat sau incapabil să abordeze opera, neavînd gust pentru romanele extreme ale lui Roth, Complexul lui Portnoy sau Teatrul lui Sabbath. Mai direct spus, Bailey e interesat prea mult de viață și prea puțin de operă, alegînd să scrie despre Roth, bărbatul trecut prin două căsnicii dezastruoase (șantajat de prima soție cu sinuciderea, constrîns la un al doilea mariaj de o sarcină măsluită), printr-o perioadă de cvasi-impotență din cauza tratamentelor antidepresie și o alta cu mare apetit sexual și numeroase aventuri, și nu despre Roth, scriitorul care-și „deformează” propria viață, chestionînd-o în cîteva romane considerate capodopere. Nu atît de bine scrisă, biografia neoficială a lui Ira Nadel se dovedește mult mai aplicată; de fapt, mult prea aplicată, întrucît, neavînd la dispoziție arhiva privată, biograful apelează la explicații de ordin psihanalitic.

Reacțiile stîrnite sînt de toată mîna: unii critici îl acuză pe Bailey că evită să prezinte cum se cuvine misognisimul scriitorului, oportuniștii climatului woke denunță imediat aparent dovedita misoginie a prozatorului (cineva recitește toată opera lui Roth și extrage sute de epitete și remarci neflatante sau înjositoare ale personajelor bărbați referitoare la personajele femei), iar tabloidele britanice extrag episodul în care Roth speculează momentul în care Nicole Kidman, cu 34 de ani mai tînără, este aleasă pentru rolul feminin din ecranizarea romanului său Pata umană, iar el eșuează în actul de a o seduce. În mod evident, apar voci care cer anularea lui Roth cu același argument ridicol și arogant că o mare operă artistică, nesusținută de probitatea morală a autorului ei, ar trebui pusă la index.

Mult-comentata carte a lui Bailey devine imediat bestseller și toată lumea e de acord că niciodată o biografie literară n-a stîrnit asemenea discuții pasionante. Dar, lovitură de teatru: ca într-un roman rothian, biograful „misoginului” scriitor este acuzat, în plină glorie a cărții sale recent lansate, de agresiuni sexuale într-un articol din Times. Cîteva eleve ale lui Bailey din perioada anilor ’90, cînd acesta preda literatură la o școală gimnazială, îl acuză de hărțuire, iar două femei, o fostă studentă și o editoare, de viol, în casa unui critic literar, la începutul anilor 2000. Fără ca acuzațiile să fie însoțite de dovezi sau raportate autorităților, editorul lui Bailey anunță imediat că întrerupe contractul cu biograful, retrage „permanent” toate cărțile acestuia din librării, oprește al doilea tiraj al biografiei lui Roth, trimite exemplarele din depozit la topit și donează veniturile din vînzări asociațiilor care luptă împotriva agresiunilor sexuale. Bailey își anulează turneul de promovare, dar cartea devine peste noapte bestseller pe Amazon, făcînd un salt de șapte sute de locuri în comenzile online.

O editură independentă, LA CASE Books, îi oferă un contract lui Bailey cu intenția de a retipări și continua distribuția cărții: „Sperăm ca aceste foarte serioase acuzații să fie lămurite în sala de judecată, căci nu trebuie minimalizate cu nici un chip. Dar și dacă Bailey va fi găsit vinovat, tot nu există vreun motiv pentru care comunitatea literară să fie privată de lectura acestei cărți. Trăim în vremuri ciudate în care cerințele de moralitate și etică ale artei pe mine mă sperie. Iată o provocare: Dacă descoperim că inventatorul roții a fost un om rău, distrugem roțile și evităm să mai folosim acest sistem? Dacă apar dovezi istorice că Pitagora a fost un om rău, scoatem teoria sa din cărțile de matematică? Să nu uităm vorbele lui Salman Rushdie: «Unde se ard cărți în curînd se vor arde și oameni»”.

Într-un articol din The New Yorker, Alexandra Schwartz se întreabă: „Cum vor schimba aceste acuzații felul în care citim cartea lui Bailey, dacă o vom mai citi?”. Dar, deocamdată, Bailey e acuzat doar în presă și oricum fără dovezi („M-am comportat deplorabil, dar nu am făcut nimic ilegal”, îi scria el recent într-un e-mail femeii care acum îl acuză de viol, rugînd-o să nu facă public „ceva atît de neadevărat” care să-i afecteze căsnicia și familia), dar situația ridică o sumedenie de întrebări complicate:

În ce fel reacția promptă a editurii motivează noul standard de justiție socială în care acuzația se suprapune automat vinovăției? Și în ce fel reacția editurii afectează prezumția de nevinovăție a propriului ei autor? Modifică în vreun fel comportamentul autorului conținutul cărții? De vreme ce cărțile scriitorilor spărgători de bănci (ca Nico Walker) sau criminali în serie (ca John Wayne Gacy, Robert Pickton și David Berkowitz) se vînd în librării și sînt ecranizate, există grade de evaluare artistică și morală între tipurile de crimă? Și pe ce poziție se situează violul în raport cu crima în serie, spre exemplu? Dacă vinovăția va fi dovedită, cine e pedepsit: individul sau opera? Și în ce fel societatea beneficiază de pe urma acestui fel de cenzură?