● Richard Ford, Între ei. Amintiri despre părinţii mei, traducere de Anca Dumitrescu, Editura Black Button Books, 2019. 

„Una dintre primele noastre provocări este să ne cunoaştem părinţii cu totul“, scrie în cartea sa de amintiri Richard Ford (n. 1944), acest extraordinar scriitor american, a cărui operă a început în ultimii ani să prindă contur şi în limba română (abandonat de Humanitas după primele două romane, Cronicarul sportiv şi Ziua Independenţei, ale trilogiei sale multipremiate; Vellant şi Black Button Books i-au publicat două excelente volume de povestiri, Femei cu bărbaţi şi Rock Springs, iar romanul său Wildlife, ecranizat anul trecut şi premiat la festivalurile independente, se află şi el în curs de traducere la ultima). Acest memoir conţine două evocări scrise de Ford la distanţă de treizeci de ani: despre mama lui a scris la puţin timp după moartea acesteia în urma unui cancer (în 1981), iar despre tatăl lui a scris la mai bine de cincizeci de ani de la moartea sa în urma unui infarct, pe cînd Ford era adolescent (în 1960). În carte dispunerea celor două rememorări este inversată cronologic întrucît, spune Ford, „nimeni nu poate să piardă un părinte și să-și trăiască viața fără să aștepte ca celălalt să moară dintr-odată sau să înceapă să moară“.

Deşi cele două rememorări sînt apăsat marcate de cele două morţi (fulgerătoare şi prematură, în cazul tatălui, lentă şi previzibilă, în cazul mamei), cartea este de o seninătate şi o căldură irezistibile. Părinţii lui Ford s-au iubit din prima pînă în ultima clipă, alcătuind un cuplu suficient sieşi, s-au bucurat de viaţă, au fost fericiţi, nu le-a lipsit nimic (vezi şi fragmentul de mai jos). „Am avut o copilărie minunată şi părinţii mei au fost minunaţi“, îşi rezumă Ford viaţa (cu totul şi cu totul diferite ca experienţă şi ca ton sînt memoriile prietenului său, scriitorul Tobias Wolff: Viaţa acestui băiat, Publica, 2015), şi tocmai în asta rezidă motivaţia şi forţa scrierii acestei cărţi, în consemnarea indirectă a unei anomalii: „un act de o nedreptate cumplită“ prin care părinţii „au fost siliţi să părăsească viaţa de timpuriu, cu mult înainte de a ajunge să se sature de ea“. Un fel de reconciliere, mai întîi cu soarta, dar şi cu sine („consolidarea versiunii mele de interpretare şi de continuitate între acum şi cîndva“), căci, spune Ford de cîteva ori în diverse formulări, viaţa şi moartea părinţilor trece în copii şi asta îi diferenţiază pe unii de alţii.

Sînt multe lucruri pe care Ford nu le ştie şi nu le poate spune despre părinţii lui. Absenţa prelungită şi constantă a tatălui (ca vînzător ambulant, a fost un tată „musafir de weekend“) creează goluri în biografia sa, aşa cum lipsa de aplecare spre psihologie a mamei sale face ca viaţa ei interioară să rămînă ascunsă. Dar „înţelegerea incompletă a vieţii părinţilor noştri nu este o condiţie a vieţii lor“, spune Ford şi e foarte interesant de urmărit felul în care memorialistul încearcă să păstreze echilibrul între afirmaţii şi presupuneri, mai ales că ajunge să compare memoriile cu povestirile lui Cehov. În plus, perspectiva copilului, copil sau adult, îngustează cadrul tabloului şi aici trebuie căutată semnificaţia din titlul cărţii. Convieţuirea plină şi fericită a părinţilor lui de dinainte ca el să se fi născut (amîndoi se apropiau de 40 de ani cînd l-au avut) şi faptul că venirea lui pe lume le-a întrerupt viaţa nomandă, obligîndu-i nu doar la un domiciliu stabil, ci şi la întrevederi săptămînale, au făcut ca Ford să se plaseze „între ei“ inclusiv ca un agent al schimbării dinamicii de cuplu. „M-au dorit, dar n-au avut nevoie de mine. Împreună – poate doar împreună – prinseseră pe deplin contur… «Împreună» fusese întotdeauna singurul lor mod de a fi. Eu am marcat punctul în care lucrurile deviaseră şi mereu am simţit asta“, scrie Ford despre o formă traumatizantă a schimbării pe care, cel mai adesea, copiii o provoacă în viaţa părinţilor tineri, fără însă ca acest lucru să afecteze fluxul reciproc al dragostei. Dacă ar fi să rezum cartea lui Ford, aş spune că şi-a iubit atît de mult părinţii încît îi pare rău că venirea lui pe lume le-a luat din timpul în care ei ar fi putut să se iubească mai mult.

Ford scrie destul de puţin despre el în această carte marcată pe de o parte de moartea tatălui, care l-a făcut să se „grăbească să crească“, pe de altă parte de convieţuirea cu mama văduvă, devenită pentru fiul ei orfan „parteneră în încurcările“ vieţii. Dar tot ceea ce Ford nu spune despre el, despre viaţa lui prinsă între neconsolarea morţii premature a tatălui şi frica întreţinută de iminenta moarte a mamei, despre formarea sa între absenţa tatălui din adolescenţă şi îndepărtarea de mamă de la maturitate, se găseşte în ficţiunea sa. Abia după ce citeşti Între ei îţi dai seama cît de personale pot fi uneori ficţiunile sale, de la romanul Wildlife (femeia crescîndu-şi copilul în absenţa soţului) la povestirile din Rock Springs (copii crescuţi fără tată). Richard Ford e un scriitor pe care îl recomand din toată inima.

*****

Richard FORD
Între ei (fragment) 

Despre cum s-au curtat nu știu nimic în afara faptului că s-a întîmplat. În Hot Springs, dar și în Little Rock. Era în 1927. Tata avea douăzeci și trei de ani. Ea avea vreo șaptesprezece. La Saunders lucra la raionul de fructe și legume. Ceva îl adusese aici din ținutul în care se născuse, Atkins, o neliniște poate. Nu știu ce planuri avusese în minte. Dar îmi este ușor să-i văd ca pe un cuplu. Compatibil de frumoși. Prietenoși și timizi. Mama, cu părul negru, cu ochi întunecați, voluptuoasă. Tata, cu ochi albaștri ca ai mei, masiv, naiv, sincer, răbdător. Și pot intui ce au gîndit unul despre celălalt. Mama știa multe, nu toate bune. Lucrase prin hoteluri, fusese retrasă de la internat. Trăise în orașe. Stătuse pe lîngă tot felul de oameni, un nedorit al treilea element în căsnicia mamei ei. În timp ce tata era un băiat de la țară care se lăsase de școală în clasa a șaptea, era cel mai mic din trei frați, fiul ocrotit al unui sinucigaș. Cred că mama își dorea o viață mai bună decît să lucreze pentru alunecosul ei tată vitreg, şi cred că tata pur și simplu a văzut-o pe mama și a dorit-o, a iubit-o imediat. Ce au gîndit unul despre celălalt a fost: În tine e ceva bun.

Tata s-a angajat ca vînzător ambulant de apret. Muncea mult în deplasare și amîndoi și-au trăit căsnicia în mașina lui de serviciu. New Orleans. Memphis. Texarkana. Trăiau în hoteluri și își petreceau puținele zile libere în Little Rock. Tata mergea la angrosiști, la închisori, la spitale și la o leprozerie din Louisiana. Vindea apret din portbagajul plin. Mama nu a descris acea perioadă – sfîrșitul anilor ’30 – decît spunînd că s-au distrat, așa s-a exprimat. Poate că ceva din toate astea păruse de nepovestit, nedemn sau inutil de spus. Ani de zile după aceea, mențiunile ei fugare despre perioada respectivă făceau ca anii ’30 să pară un weekend nesfîrșit. O viață lejeră, pe fugă. Băutură. Mașini. Restaurante. Dans. Oameni pe care îi plăceau în drumul lor. O viață în Sud. Un vîrtej care nu avea direcție. Uneori îmi dădea impresia că poate se întîmplaseră lucruri necurate, o inconștiență a spiritului care nu se ridica la nivelul răului, dar n-ar fi trebuit să-i dea bătăi de cap unui fiu.

Este posibil să fi început să creadă că nu vor avea sau că nu vor putea avea copii, pentru că încă nu avuseseră nici unul. Nu știu cît de mult conta asta pentru ei, dacă au existat și alte sarcini care eșuaseră sau dacă măcar „încercau“. Nu le stătea în fire să se lupte cu soarta, ci, pe cît posibil, să vadă viața ca fiind bună. Așa că acea stare – căsătoriți fără copii – a durat. Cincisprezece ani. Deși, privită din momentul nașterii mele, toată acea viață pe drumuri, fără să acorde prea mare atenție lucrurilor, poate că a ajuns să li se pară – deși aceea fusese singura lor viață – o perioadă neînsemnată, poate inutilă în comparație cu însemnătatea unei vieți cu un copil.