● Alberto Manguel, Sfîrşitul bibliotecii mele, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Nemira, 2019. 

Ce se-ntîmplă cînd un cărturar septuagenar – care şi-a petrecut adolescenţa citindu-i lui Borges şi care apoi a devenit, la fel ca Umberto Eco, deopotrivă hermeneut şi romancier, trăind şi scriind din mijlocul mai multor culturi – este nevoit să se mute şi să-şi împacheteze biblioteca de 35.000 de cărţi? Scrie o carte, evident.

Purtînd titlul în original Packing My Library, cea de-a 19-a carte de non-ficţiune a lui Alberto Manguel (n. 1948) este un memoir eseistic literar despre această experienţă a strîngerii şi mutării cărţilor vastei biblioteci personale amenajate într-un prezbiteriu din piatră medieval de pe Valea Loarei (găsiţi pe Internet fotografii cu biblioteca) şi e curios cum, în ciuda nenumăratelor referinţe livreşti şi citări din autorii antichităţii romano-greceşti pînă la cei contemporani, lipseşte tocmai fraza lui Borges, care spunea că aranjarea cărţilor unei biblioteci este o formă de critică literară. E-adevărat însă că, de-a lungul celor zece digresiuni, cum şi-a numit eseurile de faţă, Alberto Manguel nu face tocmai critică literară, căci procesul „dezasamblării“ bibliotecii îi prilejuieşte o suită de meditaţii despre prezenţa, importanţa şi semnificaţia bibliotecii şi a ideii de bibliotecă, pe de o parte, în viaţa sa („biblioteca este un fel de autobiografie multietajată“, iar „împachetarea ei are ceva din scrierea propriului necrolog“, aşa cum „superstiţiile şi arta de a aranja bibliotecile sînt strîns legate între ele“), pe de altă parte, în istoria umanităţii („o bibliotecă este custodele faptelor şi arhivelor experienţei noastre legate de lume“).

Din vasta operă a lui Alberto Manguel s-au tradus şi la noi volumele Biblioteca nopţii, Istoria lecturii şi Un cititor în pădurea din oglindă (la Nemira), plus Jurnal de lectură şi romanul Toți oamenii sînt mincinoși (la Baroque Books & Arts), aşa că cei familiari cu scrisul lui ştiu deja cît de borgesiană îi este perspectiva asupra cărţilor şi a literaturii. De asemenea, pasionaţii cărţilor vor fi încîntaţi să găsească în aceste pagini nenumărate fraze memorabile, ca nişte versuri dintr-un amplu poem livresc despre lumea ca o carte.

În digresiunile sale pline de idei (nu toate originale, dar nu mai puţin adevărate şi fascinante), Alberto Manguel sare de la una la alta cu graţie, scriind despre vîrstele cititului („fiecare experienţă de lectură este unică în spaţiu şi în timp şi nu poate fi duplicată“) şi bibliotecile publice („fără acestea, o societate a cuvîntului scris poartă blestemul uitării“), despre imposibilitatea explicării creaţiei şi a creaţiei în sine prin limbaj („creaţiile noastre se apropie cel mai mult de starea de copie aproximativă după intuiţia noastră ceţoasă asupra realităţii, care la rîndul ei e o imitaţie imperfectă a unui arhetip inefabil“), despre mitul nefericirii ca necesitate a creaţiei („o credinţă greşită care implică două corolare, chiar mai periculoase: prima ar presupune o stare existenţială în care noi nu sîntem nefericiţi, a doua ar fi că arta este, într-un fel, responsabilă pentru nefericirea noastră“), despre cunoaşterea prin imaginaţie şi repetiţie („în repetiţie se află alinarea“), prin vis şi realitate, prin intuiţie şi raţiune („ficţiunea cuvintelor susţine ficţiunea viselor raţiunii“, „minciunile spuse de scriitor nu sînt neadevăruri, doar că nu sînt reale“), despre Biblioteca din Alexandria, Don Quijote, Dante, Kafka şi Borges (acestea fiind cele mai frecvente referinţe literare presărate de a lungul digresiunilor), despre identitatea prin limbă („spre deosebire de alte instrumente, limba pe care o vorbim ne defineşte“) şi însemnătatea dicţionarelor (vezi şi fragmentul de mai jos), despre exploratorii şi cuceritorii Lumii Noi şi cărţile aduse cu ei („poate că toate oraşele sînt întemeiate cu gîndul la o bibliotecă“), în fine, despre semnificaţia deopotrivă culturală şi civică a bibliotecilor publice („toată literatura e un act civic: pentru că e memorie; a acţiona în calitate de cetăţeni, în vremuri de pace, ca şi în vremuri de război, este oarecum o extensie a cititului, din moment ce cărţile conţin posibilitatea de a ne călăuzi, cu experienţa şi ştiinţa altora, îngăduindu-ne să avem intuiţia viitorului nesigur şi predîndu-ne lecţia unui trecut imuabil“).

După împachetarea bibliotecii şi mutarea din Franţa, Alberto Manguel a devenit directorul Bibliotecii Naţionale a Argentinei, unde a început o amplă reformă, deopotrivă de structură şi de menire (apropo, a zecea digresiune ar trebui citită de orice ministru al Educaţiei/Culturii şi Identităţii Naţionale, dar pentru asta respectivul ministru ar trebui să nu fie analfabet funcţional) şi povesteşte cum a găsit în arhiva bibliotecii mult material legat de victimele dictaturii militare din anii ’70 (cînd oamenii îşi riscau viaţa citind anumite cărţi), dar aproape nimic despre comunităţile de indigeni, de gay şi lesbiene, nimic pentru istoria transsexualităţii sau a mişcării feministe argentiniene. Tatăl a trei copii dintr-o primă căsătorie, Alberto Manguel are acum un partener bărbat, căruia îi şi dedică cartea de faţă. A şasea digresiune, cea construită în jurul ideii de Dumnezeu şi de Creaţie, ar trebui citită de orice preot ale cărui lecturi s-au oprit la cele medievale legate de sexualitate.

*****

Alberto MANGUEL
Sfîrşitul bibliotecii mele (fragment) 

Autorii de dicţionare sînt creaturi uimitoare, care-şi găsesc bucuria, mai presus de orice, în cuvinte. În ciuda definiţiei lexicografului dată de Dr. Johnson, drept un „sclav inofensiv“, autorii de dicţionare sînt celebri pentru pasiunea lor şi nu cred în amabilităţile de societate atunci cînd vine vorba despre măreaţa lor misiune. Gîndiţi-vă la James Murray, creierul din spatele marelui Oxford English Dictionary, care ani la rînd a primit mii de variante vechi de cuvinte din limba engleză de la un chirurg american care trăia în Anglia, pe care nu l-a întîlnit niciodată, pînă cînd a descoperit, cu splendidă indiferenţă, că acest colaborator, pe lîngă faptul că era un foarte talentat cercetător, era şi un criminal declarat nebun, a cărui casă era azilul de nebuni de la Broadmoor.

Gîndiţi-vă la Noah Webster, care a fost prins de soţie în braţele servitoarei. „Doctore Webster“, a exclamat soţia, „mă declar surprinsă!“ „Nu, doamnă“, a corectat-o el. „Eu sînt surprins, dumneata eşti uimită!“ Gîndiţi-vă la Thomas Cooper, învăţatul de secol al XVI-lea, care mulţi ani a compilat un important dicţionar latin-englez. Cînd ajunsese pe la jumătate, soţia lui, enervată că el stătea treaz nopţile, s-a furişat în biblioteca lui, a înhăţat toate notiţele şi le-a pus pe foc. „Cu toate acestea“, notează bîrfitorul anticar John Aubrey, „bunul nostru om avea atîta zel întru progresul ştiinţei, că a luat-o de la început şi a dus-o la o asemenea perfecţiune, încît ne-a lăsat o operă extrem de folositoare.“

Cititorii de dicţionare sînt la fel de pasionaţi. Flaubert, el însuşi un mare cititor de dicţionare, nota cu ironie în al său Dicţionar de idei primite de-a gata: „Dicţionar – e bun numai pentru ignorant“. Gabriel García Márquez, pe cînd scria la Un veac de singurătate, îşi începea fiecare zi citind din Diccionario de la Real Academia Española, „a cărui fiecare nouă ediţie te face nostalgic după cea precedentă“, cum observa criticul argentinian Paul Groussac. Ralph Waldo Emerson citea dicţionarul pentru plăcerea literară: „Nu există ipocrizie în el, nu există exces de explicaţie şi este plin de sugestii, de material brut pentru posibile poveşti şi poeme.“ Vladimir Nabokov a găsit la Cambridge o ediţie veche, în patru volume, a Interpretative Dictionary of Living Great Russian Language a lui Vladimir Dahl şi a hotărît să citească zece pagini pe zi, dat fiind că, departe de ţara sa natală, „teama de a pierde sau de a strica, prin influenţe străine, singurul lucrur pe care-l aveam din Rusia – limba ei – devenise aproape morbidă“.