Olga Ștefan, Civilizații, Editura Paralela 45, 2020.

Civilizații de Olga Ștefan este un volum consistent, eteroclit, care ascunde multe frumuseți, bijuterii poetice, într-un univers marcat de negativitate (prezența bolii, a gîndurilor sinucigașe, a pierderii speranței, a risipirii). Un exemplu din poemul de deschidere al cărții: „cînd se uita la bijuterii; înainte de cancer: / iată părul ei lung / pe care și-l înfășura / în jurul gîtului. te-au deconectat? / e iarnă / în ciuda frumuseții duse / la termen” („fata furioasă în stație”). Există o anumită furie estompată în versurile Olgăi Ștefan. Ea reface parcă istoria unei vieți trăite cu intensitate, dar elementele componente, evenimentele ca atare sînt amestecate. Desface și recompune un puzzle. Cu fiecare loc în care coboară pe scara memoriei i se relevă realități noi care par să nu fi făcut parte nicodată din ființa ei. Din acest motiv, pare să se mire de banalitățile din jurul ei. Nu e vorba doar de memoria simplă, ci de hipermnezie. Sertărașele ei se deschid la diferiți stimului dintre cei mai variați.

Un vers foarte bun este „sînt un șaman în corpurile pe care nu le mai pot locui”. Prin corpurile de nelocuit înțeleg vîrstele în succesiunea lor. Nu ne mai putem întoarce în noi decît prin amintiri, așa cum am sugerat mai sus. Și totuși șamanul, în starea sa de extaz, are puterea de a aduce toate corpurile unei ființe într-unul singur: „cu acuitate de animal vitregit / miros viitorul corpului căruia nu-i pasă / de agendele mele, de recompense / și exasperări, doar amețit de sex uneori, / își amintește precis nava-mamă, / frumusețea și succesul sistemelor vegetative / ignoranța / eșecul organelor de simț” („Civilizații [Nunta]”). Erotismul este vag sugerat și, tocmai de aceea, pare mai intens în ciuda „eșecului organelor de simț”.

Există multe paradoxuri în poezia Olgăi Ștefan, fără ca poeta să mizeze pe asta. Ea creează avalanșe de cuvinte, care înglobează aluviuni de tot felul: „am profesat cu măiestrie / arta pasiv-agresivă / a capcanei. Sînt oricum mai mulți decît noi, / pe uscat și prin aer. / nici unii nu vor încheia cicluri complete de viață / dar vom asculta, în sala regatului, / marea / moaștele din războiul rece / cuvîntul deșănțat / despre supraviețuire / după o viață de plimbări / în piețe cu marfă puțină, / convinși că nimic nu le poate sfîșia irelevanța” („Civilizații [Primii]”).

Foarte intense sînt cele trei poeme intitulate „Sanatorii construite-n pantă”. Exemple de poezie în forță, de depășire a limitelor, de disperare controlată: „lumea lor a deschis cantine, dar n-a ocolit foamea. pentru asceză se / cere distanță și tu, creatură din complexe, n-o poți estima. / lumea lor a fost curată și creierele spălate și pielea frecată pînă la / sînge. o mașină udă trotuarele rămase mici/ ambițiile care au creat / evenimente din anemice ambuteiaje / o batistă cu spirt oprește cu stîngăcie / disperarea. / hemoragia” („sanatorii construite-n pantă 3”).

Olga Ștefan vorbește despre moarte într-o manieră aproape insolită. Moartea are atîtea fațete, atîtea reprezentări. Ea nu vine doar din boală, ci și din imaginație, din proiecție. Ea parcă aruncă anateme asupra oamenilor și lucrurilor, impunînd chiar o nouă etică ușor ambiguă. Din alte puncte de vedere, Civilizații este și o carte a eșecului. Există multe trimiteri la această stare de fapt. Uneori chiar și moartea e un eșec de proporții. Trebuie să știi să mori pentru ca asta să însemne ceva. Să înțelegi foarte bine treptele existenței și ale dezamăgirii: „eu știu că adevărul nu-mi folosește. / eu știu că lumea e din carton și nu-mi folosește. / această intensitate inaccesibilă celorlalți / la care trăiesc ca un animal agresiv / ținut sub observație într-o camera de sticlă, / și ce strig ajunge la ei a bit off, fără elocință; / slaba mea rezistență la tratamentul agresiv cu ridicol, / colții pe care-i înfig în polistiren: sînt în van. / suferința e proiectată (vezi: engineerd) / să fie un accident, nu un privilegiu. / bălăriile, mărăcinișul, flamurile tandre ale decăderii / romantizează o vreme domeniul, apoi îl distrug. / toți cîinii care te-au păzit vreodată, / piele și os, mîrîie plutonul de execuție” („fail”).

Ultimul poem al cărții e, cum era de așteptat, un corolar al tuturor celorlalte texte. Aici tema ratării e enunțată chiar din titlu. Dar nu e vorba doar de un eșec personal, ci de unul „al relaționării”. Falia ce se deschide între identitate și non-identitate se extinde din ce în ce mai mult. Iar această non-identitate nu e decît identitatea în oglindă. TU este întotdeauna EU. O existență în care frumusețea (chiar senzualitatea) se izbește de indiferența generală naște fiori demonici îndreptați împotriva propriei ființe. Această carte bine realizată este despre eșecul relaționării sinelui cu sine.

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), traducere de Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.