Alexandr Zinoviev, Homo Sovieticus, traducere de Andi Ștefănescu, editura Vremea, București, 2018. 

În cazul lui Zinoviev, șirul raportărilor antagoniste la Rusia sovietică poate fi lesne pierdut. Devine un student și un komsomolist de frunte înainte de război. Apoi critică politicile staliniste de colectivizare forțată a agriculturii și este dat afară din facultate și din partid. Se întoarce plin de acte de vitejie (ca pilot) din „marele război patriotic“ antinazist și se reînscrie la facultate. Au închis ochii autoritățile sau a avut efect cutia de bomboane pe care Zinoviev zice că i-a dat-o funcționarului de la facultate? Nu se știe. Cert e că tînărul își reia studiile strălucite și rămîne apoi asistent și profesor la Universitatea de Stat din Moscova. Teza lui de licență: structura logică a Capitalului lui Marx. Cîțiva ani este unul dintre cei mai apreciați logicieni sovietici. Dar apoi iar critică partidul. Tensiunile se acumulează, Zinoviev își folosește catedra pentru a-i proteja pe unii dintre criticii sau nealiniații regimului. În 1976 îi apare în Elveția o scriere satirică la adresa conducerii URSS (nu e clar cum ar suna titlul ei în românește: Înălțimi amețitoare, Înălțimi abisale – la Vladimir Tismăneanu – sau, cum i-a spus Nicolae Steinhardt, Înălțimi găunoase). Demisionează din redacția prestigioasei reviste Probleme de filozofie, cea mai titrată publicație sovietică din epocă în acest domeniu, în semn de protest față de cultul personalității lui Brejnev. Autoritățile încep și ele să îl dea afară din facultate și de la Academia de Științe și să îi ia înapoi medaliile. Emigrează în Germania Federală în 1978. Publică lucrări de fiction (printre care Homo Sovieticus) și non-fiction privind comunismul. Continuă să critice regimul comunist de la Moscova în interviuri, conferințe și scrieri pînă la perioada perestroikăi, care devine noua lui țintă (îi spunea „katastroika“). Aici e iar un moment de inflexiune, consideră că Rusia e ținta unui complot occidental de distrugere. În 1999 se întoarce la Moscova, de unde critică „totalitarismul democratic“, globalizarea și „guvernul mondial“, dar și pe criticii lui… Stalin. „Îl consider pe Stalin una dintre cele mai mari personalități din istoria omenirii. În istoria Rusiei, el a fost, în opinia mea, chiar mai mare decît Lenin. Pînă la moartea lui Stalin, am fost antistalinist, dar mereu l-am considerat o personalitate extraordinară“, a spus el, spre ultima sută de metri a ultimei sale disidențe.

Așa că se pune în mod firesc întrebarea: există, în fond, vreo logică în criticile logicianului disident? Ce a apărat și ce a criticat el, de fapt? Calea facilă e să decupezi ce îți place la el și să declari apoi că acesta este „adevăratul Zinoviev“. Cum fac azi extremiștii, atît cei de stînga, cît și cei de dreapta. Sau să spui, cum a făcut-o un fost deținut politic sovietic, că Zinoviev „a fost un om plin de contradicții, nu tocmai sănătos“. Cred însă că totuși a existat o logică de-a lungul întregii sale vieți. Și ea se traduce printr-un soi de credință în capacitatea Rusiei de a fi învestită cu rolul de pol alternativ al Europei. Cînd i-a luat în vizor pe unii sau pe alții dintre conducătorii Rusiei sovietice sau post-sovietice, Zinoviev tocmai asta critica: subminarea din interior a capacității rusești de a contrabalansa Occidentul. Este, în fond, poziția adoptată și de un alt mare disident rus, Aleksandr Soljenițîn, cu restricția că Zinoviev nu a aglutinat elementele naționaliste și religioase care au făcut din teoriile lui Soljenițîn un curent important de inspirație al putinismului de azi.

Pretenția existenței unui rol alternativ și mesianic al Rusiei a fost demontată de mai multe ori, dar probabil că treaba nu se sfîrșește cu una, cu două. De exemplu, ideea că regimul comunist cu epicentrul la Moscova a fost alternativa regimului capitalist, deși strălucitor combătută de un Alain Besançon, de pildă, încă are adepți de fond sau de conjunctură. Zinoviev nu a ridicat comunismul pînă la rangul de gardian al acestei dorite identități rusești, dar atît timp cît a fost de ajutor în acest sens, și comunismul e, în opinia lui, de apreciat. Există în Homo Sovieticus parabola cuplului tînăr și fericit care locuia cu bătrîna lor bunică. La un moment dat, tinerii au constatat că din cauza bunicii, care se încăpățîna să trăiască, nu prea aveau cum să se dezvolte în apartamentul limitat. Cuplul a conceput atunci un plan de înfometare a colocatarului devenit indezirabil. Planul însă a eșuat. Clănțănind din ultimii dinți rămași, bunica umbla după mîncare prin casă și, în pofida „tratamentului“, părea chiar mai vioaie și mai sănătoasă. Abia cînd un „înțelept“ le-a spus s-o îndoape, bunica a murit. În logica binară a lui Zinoviev, Rusia, chiar și cea sovietică, e tocmai această bunică, ce supraviețuiește cu puțin. O omoară numai abundența occidentală, care-i pervertește traiul simplu, organic. Dar și în acest scenariu, problema e că unii o țin minte pe bunică de cînd era mai tînără și mai expansivă. 

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.