● Marta Petreu, Domni și doamne, Polirom, 2020.

Cavalerește: în urmă cu cîțiva ani, antologînd poezia lui Radu Stanca, comentam ultimele ore din viața cerchistului în lumina unei mărturii a fratelui său, Horia. Era unul dintre puținele documente accesibile și conținea, cu tot patetismul ei (sau poate tocmai de aceea), o bună cheie de lectură a unui destin raportat în genere la un estetism etanș și la două-trei sintagme-marotă. Recenta carte a Martei Petreu, Domni și doamne, vine să-mi corijeze entuziasmul: respectiva relatare, tîrzie, scîrțîie zgomotos la încheieturi. Pare, scurt spus, un fals. Sprijinite inclusiv pe amănunte de familie, dovezile convocate de autoare sînt inatacabile. Și converg, toate, pe un alt plan, spre o cuvenită reparație morală: nu doar Horia Stanca, probabil împins de o gelozie fraternă, dar și destui istorici literari serioși au pus de-a lungul timpului într-o nedreaptă penumbră profilul absolut catalitic al uneia dintre cele mai fascinante și mai tragice figuri feminine din întreaga istorie a literaturii române. E vorba de Dorina (Doti), soția poetului, cea a cărei existență va fi ghilotinată la nici patruzeci de ani. Mai întîi, de pierderea lui Radu, în decembrie 1962, apoi, în luna iunie a anului următor, de moartea fiului, Barbu, ca urmare a unui malpraxis medical. Marta Petreu reconstituie cald și prob nu numai o biografie, ci și o aură. Delicată, aceasta, și în chip superlativ fragilă. Cele șaizeci de pagini ale eseului, care aglutinează informația cu amintirea și, la nevoie, cu accentul polemic, sînt, din păcate, imposibil de rezumat în spațiul unei cronici. Țin să spun totuși că ele reușesc să conserve în mare ceea ce, în 1951, într-o scrisoare către I. Negoițescu, Radu Stanca formulase în mic: „Sînt Ea”.

Tot o poveste de dragoste și tot una incomparabilă e și aceea care prilejuiește primul eseu al cărții, dedicat Corneliei Blaga. Din nou, Marta Petreu forează în documente, investighează cu suplețe și scoate la suprafață, compact, un portret tulburător. Cu atît mai tulburător cu cît el începe cu un nobil act de sfidare. Părinții fetei, de cert renume în Ardeal, nu vedeau cu ochi buni apropierea acesteia de tînărul filozof cu origini modeste. Lucrul e știut. Mai puțin știute sînt, în schimb, amănuntele felului în care Cornelia ajunge să ia în posesie plenar nu doar propria ei viață, ci și pe aceea a lui Blaga, trăind pentru doi, cu o energie și cu un devotament aiuritoare. Ea e cea care, într-o vreme în care el e confiscat de studiu, și deci lipsit de venituri, se va dedica stomatologiei pentru a scoate familia din indigență. Ea e cea care, mai apoi, îi va dactilografia studiile, îi va rezuma bibliografiile, îi va adnota comentariile de imediată necesitate. Ar fi învățat chiar engleză pentru a-i oferi versiuni brute ale textelor pe care autorul Poemelor luminii intenționa să le traducă. Plus alte și alte gesturi de generozitate, vecine cu autoabandonul. Pentru ea, doar Blaga conta, tot restul fiind considerat accesoriu și parazitar. E motivul intim pentru care, aflăm, ar fi vrut să elimine paginile care-o priveau din manuscrisul romanului Hronicul și cîntecul vîrstelor. Memorabil între toate aceste episoade rămîne unul povestit de Dorli Martei Petreu: în 1969, suferind de o gripă severă, Cornelia „se credea Blaga”. Nici mai mult, nici mai puțin. Poetul murise de opt ani, iar soția lui, definitiva lui soție, se simțea încă locuită de el.

Am ales aceste două capitolele din Domni și doamne pentru a pune în evidență o însușire particulară a cărții: anume aceea care face ca precizia analitică a autoarei să nu frizeze niciodată uscăciunea rece a simplului silogism. Sigur, fiecare eseu construiește o demonstrație, dar la capătul acesteia așteaptă întotdeauna omul, construit integrator. Recuperarea romanului lui Petru Dumitriu Incognito, de pildă, se petrece pe fondul unui detur care trece și prin penitența de patru decenii pe care autorul a traversat-o. Paginile despre Herta Müller apasă la rîndul lor pedala traumei biografice și a decompensării tactice. Nu sînt, altfel spus, doar critică literară în sens gazetăresc sau universitar. Cum nu sînt nici cele despre proza lui Agopian (după părerea mea, cea mai pertinentă descriere a acestui teritoriu literar insolit, cu care și-au încercat puterile toți criticii noștri de prim-plan), încheiate en fanfare cu un interviu în care clevetitorul autor al Manualului întîmplărilor e sistematic scos dintr-ale lui și ademenit să vorbească despre lucruri cît se poate de serioase.

Puterea de a da puls inteligenței celuilalt e marea calitate a eseisticii Martei Petreu și, vorba cuiva de demult, semnul celor aleși.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.