„În Țara Dumneavoastră egzistă să aibă cineva 5 vaci?”

● Mariana S. Țăranu, Un genocid nerecunoscut. Foametea organizată de URSS în Basarabia (1946-1947), Editura Vremea, 2021, 264 de pagini din care 14 de ilustrații, indice de nume, indice geografic, format 13x21.

S-a publicat în ultimii ani o bibliografie considerabilă privind foametea din Basarabia din anii 1946-1947. Mai puțin consistentă este însă asumarea ei la nivel public, de o parte și de alta a Prutului, în rîndurile oficialităților sau în lecțiile din cărțile de școală. Cel puțin așa susține Mariana Țăranu, o cercetătoare asiduă a fenomenului, în cea mai recentă carte a sa, Un genocid nerecunoscut. Motivele pentru care foametea din ’46-’47 ar trebui considerată o tragedie istorică de proporții sînt evidente; potrivit doamnei Țăranu, aproape un sfert din populația Basarabiei a avut de suferit consecințele ei, de cele mai multe ori letale.

Despre acest episod sumbru am mai scris acum trei ani, tot la rubrica „Pe de altă carte”, cînd a apărut lucrarea Foametea în Moldova Sovietică (1946-1947) editată de istoricul Anatol Țăranu. Acesta estima că în Basarabia au murit de inaniție între 150.000 și 200.000 de oameni, aproximativ o zecime din populația provinciei reocupate de sovietici. Un fenomen extrem, ilustrat atît în cartea din 2018, cît și în cea pe care o semnalăm acum, este canibalismul; există în prezent, potrivit lui Anatol Țăranu, zeci de astfel de cazuri documentate.

În privința cauzelor foametei, opiniile cercetătorilor sînt nuanțate. Toți iau în calcul campania oficială de colectivizare, contextul postbelic pauper și seceta acelor ani, numai că pun accentele în mod diferit. Mariana Țăranu consideră înfometarea ca fiind o politică deliberată, deja verificată cu alte prilejuri (Holodomor-ul din Ucraina anilor ʼ32-ʼ33 fiind un exemplu), aplicată cu scopul aservirii populației autohtone, românești. Alți istorici au remarcat că foametea a făcut victime „indiferent de etnie”. Însă, în orice caz, a fost vorba și de un calcul politic cinic al Kremlinului, pentru care de multe ori viețile oamenilor nu contau în fața unui țel așa de măreț precum „construcția societății comuniste”.

Ambele cărți – a Marianei Țăranu și a lui Anatol Țăranu – sînt redactate sub forma unor culegeri de documente din cel de-al cincilea deceniu al secolului trecut, cele mai multe dintre ele provenind din arhivele din Republica Moldova. Ca volum, cartea de față nu se poate compara cu cea din 2018; în schimb, ea aduce probabil mai pregnant în prim plan experiența directă a victimelor foametei. Sînt publicate aici o serie de apeluri ale oamenilor cuprinși de disperare către conducerile de la Chișinău și Moscova, printre care și cinci scrisori adresate direct lui Stalin.

Ca și în cazul Holodomor-ului, dar și în alte instanțe, de pildă cînd Germania a atacat URSS, dictatorul sovietic își putea permite să ignore evidența și să îi acuze pe cei ce îl informau despre situația dramatică de complicitate cu dușmanul. Cu toate acestea, impulsul oamenilor de a i se adresa „Tătucului” era încurajat. Învățătorii Ignatieva, Pronin și Lebedeva din Soroca îi scriu că „ne este incomod și rușine, știm și că fără noi aveți multe griji, dar credeți-ne, foamea ne impune. Muncitorii cu mulți copii umblă ca umbrele, pîine ne ajunge doar pentru jumătate de lună, iar restul lunii copiii noștri mănîncă macuc”. Dora Belaia din Chișinău cere și ea ajutor și spune că vrea „un răspuns de la Tata”, în condițiile în care „toți oamenii muncitori au murit, nici nu mai are cine semăna și nici ce semăna”. În aproape toate scrisorile, semnatarii se plîng de abuzurile autorităților locale; o parte din criză s-ar putea așadar imputa și activiștilor de rînd, consătenii victimelor. Anastasia Sadovnic de 79 de ani din Rîșcova, Orhei, povestește în scrisoarea ei cum „reprezentanții puterii locale din sat” au așteptat să își strîngă recolta de pe terenul care nu era la colhoz și apoi i-au confiscat-o. Irina Marcu-Șova, din Solonceni, Rezina, îi scrie lui Stalin: „Fiți atenți! Cînd au venit la mine meau luat vaca cu vețel și o juncă”, și adaugă apoi că i s-a imputat să plătească și 3.300 de ruble pentru alte trei vaci, care, susține ea, nu erau ale ei; nici nu ar fi avut cum, invocă ea ca argument, pentru că o asemenea extravaganță nu e de conceput. „În Țara Dumneavoastră egzistă să aibă cineva 5 vaci? Semnul întrebării, Tovarăși Stalin”, a continuat curajoasă femeia în vîrstă de 67 de ani. De altfel, aproape toate scrisorile sînt redactate de femei. Jalbele însă ajungeau să fie verificate tot de autoritățile locale.

Atitudinea îndrăzneață a femeilor contrasta cu cea a intelectualilor. Imediat după foamete, cînd începuseră deportările, scriitorii moldoveni îi dedicau lui Stalin un „poem colectiv”, reprodus în carte, din care reluăm o strofă: „În poame și livezi înfloritoare / Moldova și mai mult o îmbrăcăm, / Vor fi și alămîi și portocale, / Vor fi, tovarăș Stalin, îți jurăm!”.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.