În ochiul uraganului
● Sheila Fitzpatrick, În echipa lui Stalin. Anii periculoși din politica sovietică, Editura Meteor Press, 2020, 432 pagini + 8 pagini cu ilustrații, format 20 x 13 cm. Traducere după ediția apărută în 2015 la Princeton University Press.
E celebră fotografia de grup a conducerii sovietice din care, în timp, după fiecare epurare, mai dispare cîte un personaj, pînă cînd Stalin rămîne singur în ea. A fost evocată, printre alții, și de Arthur Koestler în romanul Întuneric la amiază, publicat prima oară în 1940 – semn că imaginea de dictator solitar a lui Stalin a circulat de timpuriu. Dar e posibil ca fotografia menționată să nu dea seamă de tot mecanismul puterii staliniste. Cel puțin aceasta e ipoteza lansată de Sheila Fitzpatrick în cartea sa cea mai recentă, În echipa lui Stalin. Dinamica schimbărilor în anturajul dictatorului, argumentează istoricul australian, nu a fost atît de pronunțată precum lasă să pară istoriografia ulterioară; ba chiar sînt personaje care au rezistat în „poza de grup” pînă la capăt, supraviețuindu-i lui Stalin. Sînt cei fără de care, a scris Sheila Fitzpatrick, Stalin nu ar fi putut face ceea ce a făcut ca lider politic și dictator, și în același timp sînt cei ce nu ar fi avut puterea pe care au avut-o fără Stalin.
Primul dintre cei din „echipa lui Stalin” identificată de cercetătoarea australiană este Viaceslav Molotov, care a aderat la facțiunea bolșevică încă de la formarea ei și a devenit adjunctul de facto al lui Stalin în 1922, cînd acesta a fost numit secretar general al partidului. Birocratul perfect, „mediocritatea întruchipată”, cum i-a zis Troțki, Molotov era extrem de muncitor, rezistent fizic la mai toate încercările la care îl supunea Stalin, inclusiv la cele bahice, acționînd ca o umbră a dictatorului atît în politica internă, cît și în cea externă. Negociatorii români ai armistițiului de după 23 august 1944 i-au cunoscut bine răceala și inflexibilitatea pe care le manifesta în cercurile diplomatice pe unde l-a purtat importanta funcție de ministru de Externe din anii de dinainte, din timpul și de după război. Molotov a rămas la ordinele lui Stalin chiar și după ce soția sa evreică a fost arestată pentru „trădare”, în 1948, iar ulterior, după moartea liderului suprem, a făcut parte din conducerea colectivă de pînă la preluarea puterii de către Nikita Hrușciov.
O altă prezență constantă în „echipa lui Stalin” a fost armeanul Anastas Mikoian, membru de partid (bolșevic) din 1915. Și el s-a atașat de Stalin de la începuturi, înainte ca acesta să cunoască ascensiunea ierarhică. Foarte abil, Mikoian a reușit să pară distanțat de unele excese ale politicilor de stat, deși le știa perfect magnitudinea criminală. A fost unul dintre cei ce și-au manifestat reținerea față de intervenția în forță în Ungaria, în 1956, la trei ani după moartea lui Stalin. Alți membri remarcabili ai grupului au fost, în diferite perioade: ideologii Nikolai Buharin și Andrei Jdanov, premierul Nikolai Bulganin, șeful NKVD Lavrenti Beria și șeful CEKA Felix Dzerjinski, mareșalul Kliment Voroșilov, conaționalul lui Stalin, gruzinul Sergo Ordjonikidze, premierul Gheorghi Malenkov și succesorul lui Stalin, Nikita Hrușciov. Cu totul, din grupul care gravita în jurul „căpitanului” Stalin, au făcut parte în timp – a calculat Sheila Fitzpatrick – aproximativ 40-50 de oameni.
Interesant de comparat este cercul restrîns al lui Stalin cu cel al lui Hitler, și de remarcat în acest context „spiritul de echipă” mai pronunțat în cazul celui din urmă. Explicația ar consta în gradul mult mai ridicat de suspiciune în care trăia crema nomenclaturii moscovite. Este adevărat, oamenii lui Stalin se vizitau între ei, locuiau în același complex rezidențial, se întîlneau cu familiile, dar erau simultan într-o alertă continuă, se supravegheau reciproc și făceau între ei alianțe de conjunctură. Și, mai ales, încercau permanent să descifreze, să anticipeze și să se ferească de următorul acces paranoic al lui Stalin.
Potrivit Sheilei Fitzpatrick, modelul totalitarist vizibil în regimurile fasciste din prima jumătate a secolului trecut descria o structură de putere care aspira la controlul total al societății și care se baza pe un lider harismatic, dirijor al unui partid de mase și șef al unui masiv aparat represiv. „Nu știu cît de mult se potrivește acest model cu cel sovietic”, a afirmat ea, invocînd lipsa cercetărilor privind relația lui Stalin cu cei mai apropiați colaboratori ai săi. Cartea sa umple acest gol de cercetare, dar nu contrazice neapărat modelul totalitarist, a apreciat regretatul istoric Richard Pipes. În echipa lui Stalin este o carte importantă deoarece revizuiește percepția comună a lui Iosif Stalin ca dictator singuratic înconjurat de o șleahtă de lachei care doar îi execută ordinele. Ea arată că, de fapt, dictatura lui Stalin a fost ceva de genul unui aranjament colegial, în care dictatorul avea ultimul cuvînt în alegerea și promovarea personalului și decidea ce opțiune era în final urmată sau respinsă.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
