● Diana Geacăr, Cine locuieşte la subsol, Editura Paralela 45, 2019. 

Volumul Dianei Geacăr a cîştigat zilele acestea Premiul Iocan pentru cea mai bună carte de proză scurtă a anului 2018.

Poate fi o surpriză (plăcută) pentru cei care o ştiu pe Diana Geacăr doar ca poetă, aşa cum poate fi o surpriză (jenantă) pentru membrii tuturor celorlalte jurii literare de pînă acum care au ratat să nominalizeze acest excelent volum, preferînd multe alte cărţi modeste. E un premiu meritat pe deplin de Diana Geacăr (n. 1984), care scrie proză adevărată, aşa cum nu scriu îndeobşte cei veniţi dinspre poezie, şi care a gîndit volumul de proze ca pe o carte extrem de omogenă, dar e un premiu meritat şi de Editura Paralela 45, care, în noua formulă editorială, a revenit în ultimul an înspre literatura română contemporană cu multe titluri semnificative (Zeppelinul piticului de Marian Ilea, de asemenea nominalizat la Premiul Iocan, a fost o altă carte pe nedrept ignorată de celelalte jurii literare).

Cartea de proze scurte, şaptesprezece la număr, a Dianei Geacăr este construită în jurul a două femei intelectuale: Vera şi Nora, verişoare, cu apariţii episodice ale unei surori, a două prietene de la bloc şi a unei vecine de la ţară. Este o carte a femeilor care explorează intens condiţia feminină, dar fără a avea stridenţa de gen conştientă de sine pînă la manifest (cum se întîmplă, spre exemplu, în Matriarhat, volumul de proză scurtă al Cristinei Andrei, apărut tot anul trecut la Editura Nemira). Poveştile trec de la un personaj la altul, făcînd salturi mari în timp, uneori în aceeaşi proză, surprinzînd personajele la vîrste diferite, din copilărie (o parte din proze sînt scene de adolescenţă din anii ’90, de la majorat sau din vacanţele la ţară) la maturitatea de peste patruzeci de ani, chiar cu schimbări de perspectivă narativă, trecerea de la persoana a treia la persoana întîi, adică de la personaj narat la protagonist narator, avînd loc uneori în interiorul aceleiaşi fraze. De altfel, o primă temă majoră a prozelor este dedublarea. În paralel cu pendularea între vîrstele fetelor/femeilor, există multiple voci şi paliere narative (stil indirect liber, monolog, rememorare, pagini de oracol şi de jurnal intim, confesiune la un psihoterapeut). Într-una dintre cele mai bune proze ale cărţii („Un soţ trăznet“), Nora, însărcinată cu un bărbat căruia într-o altă proză plasată în trecut îi trece cu vederea o infidelitate (vezi fragmentul de mai jos), are o fantezie cu un personaj dintr-un joc pe calculator alături de care se imaginează trăind într-o realitate paralelă, unde deţine un control mai mare asupra destinului.

O altă temă majoră fiind realităţile multiple în care personajele îşi duc existenţa („De ce-aş vrea să fiu atentă la real?“, se-ntreabă retoric una dintre protagoniste): în superstiţie şi fantezie (în copilărie, fetele cred în extratereştri, vrăjitoare şi fantome, în superputeri şi transformări magice), în vise, în istoriile auzite sau inventate, în jocul de a inventa poveşti pe seama necunoscuţilor sau a necunoscutului, în imaginaţia alterată de singurătate sau de boală la maturitate. Ultima proză a cărţii, cea titulară, este explicită în acest sens, avînd şi o dimensiune metaforică pentru supratema maturizării alienante: sub podeaua unei case, copiii aud „zgomotul de oase în creştere“. Iar într-o parabolă fantastică, într-un viitor postapocaliptic (postnuclear şi postuman), oamenii au de ales între a fi părinţi sau povestitori (adică între a zămisli corpuri sau naraţiuni), poveştile devenind un fel de monedă de schimb – aceasta fiind un fel de metanaraţiune a întregii cărţi.

„Nesiguranţa dă naştere la mii de realităţi“, gîndeşte un personaj, o altă temă majoră fiind singurătatea (într-o splendidă proză metaforică, un animal de pradă de companie nu e ceea ce pare a fi) cu tot ce gravitează în jurul ei: vulnerabilitatea şi uzura, criza identitară şi de cuplu („înainte îmi era frică să mor singură, acum îmi e frică să mor fără să ştiu cine sînt“), destrămarea dragostei şi maternitatea demistificată, lipsa de comunicare şi de perspectivă profesională, rutina şi mizeria vieţii. Femeile se confruntă cu moartea părinţilor (părinţii fiind o prezenţă constantă şi importantă, chiar şi fără a avea o idenitate anume), cu propriile lor boli şi nevroze, cu dependenţa de alcool şi cu promiscuitatea sexuală („Te duci în pat cu un singur om, dar te culci cu jumătate de oraş“), cu provocările maternităţii şi cu problemele de cuplu, cu corporalitatea, sensibilitatea şi sexualitatea pervertite de boli, abuzuri, operaţii, depresii („Extratereşti sînt tot oameni care nu se simt bine în corpul lor“). În general, tonul este sumbru, adeseori apăsător, cu nenumărate morţi şi, mai ales, cu scene de violenţă animală şi umană (torturi şi mutilări) care electrocutează epiderma oricum întunecată şi maladivă a poveştilor, dar şi cu multe momente de candoare şi umor ce menţin un echilibru suportabil al lecturii.

Dincolo de inserturile şi de glisările în fantastic, scriitoarea cu trei cărţi de poezie publicate pînă acum dovedeşte o mînă foarte sigură pentru realism. Cu un bun spirit de observaţie şi simţ al introspecţiei, cu o rară intuiţie a construcţiei textului şi a mînuirii limbajului, atentă la semnificaţiile profunde ale existenţei şi cu fin simţ al tragicului, Diana Geacăr a scris o carte admirabilă.

***

Diana GEACĂR
Cine locuieşte la subsol (fragment)

Nora a luat numărul femeii și a sunat-o în ziua următoare. N-a apucat să-i spună cine e, Luana a recunoscut-o imediat. Da, nu auzise niciodată vocea Norei, dar se aștepta să o sune, Matei îi povestise despre ea. Ce-i povestise? Ei, știa că e într-o relație care nu prea merge, chestii de-astea. „Cum adică o relație care nu merge?“ i-a spus Nora. Că ei aveau de gînd să se căsătorească. „A, da?“ i-a zis Luana. Păi și ei la fel. Și pe ea o ceruse de nevastă, chiar în concediul ăsta. Cum ce concediu? Nu știe că Matei a lipsit o săptămînă din oraș? Nu, n-a fost plecat cu nici un client. A fost numai cu ea. Haha.

Apoi a chemat-o la ea acasă, la o cafea, și Nora a acceptat imediat. I-a deschis o femeie scundă, cu păr lung, negru-albăstrui, ondulat și ochi verzi ca mușchiul de pe copaci. Nora a intrat în casă, s-a descălțat și apoi nu a mai știut ce să facă cu corpul ei. Luana a invitat-o în bucătărie, unde s-au așezat la masă, uitîndu-se una la alta, fără să scoată vreun cuvînt și fără să se atingă de cafea.

Și apoi, dintr-odată, au început să rîdă. Și nu era un rîs scurt, nervos, ci un rîs în hohote, pînă la lacrimi, cu capul lăsat pe spate, ca un nechezat de cal. Nora și-a șters ochii și a luat o gură de cafea, gîndindu-se că ar fi fost mai potrivită, în situația aia, o tărie, ceva. Doar venise acolo ca să discute, trebuia să afle cum și unde îl cunoscuse Luana pe Matei, de cît timp erau împreună, îl iubea, o iubea, în fine, trebuia să știe ce avea de făcut. Pentru că una dintre ele trebuia să se retragă.

Și-a cerut scuze că venise cu mîna goală, dar luase taxiul, că altfel ar fi adus măcar o sticlă de gin. Luana i-a zis că ea nu bea și nici pe Matei nu l suportă cînd miroase a băutură, așa că i a interzis să bea atîta vreme cît e cu ea. Apoi a scos din debara o sticlă de țuică, pe care o ținea pentru dureri de măsele, și, în loc să se așeze la masă, pe scaunul pe care stătuse înainte, lîngă Nora, s-a mutat pe fotoliu, ridicîndu-și genunchii la gură. Nora și-a umplut un pahar de țuică, a luat cîteva guri din el, apoi a rămas cu privirea agățată de șuvițele de păr lungi, negru-albăstrui, ale Luanei.

„Pe tine te linge?“ Nora a încremenit de uimire, pentru că nu-i trecuse prin minte s-o întrebe asta pe Luana. Trecîndu-și degetele prin părul uscat, care își pierdea volumul a doua zi după spălare, și-a coborît mîinile și le-a împreunat în poală. Apoi a golit paharul. „Eu l-am învățat să facă asta.“ În timp ce Luana se prăpădea de rîs, șuvițele de păr ondulate îi atingeau coapsele bronzate. Nora a închis ochii, încercînd să-și imagineze ce simțea Luana în clipa aia.