Ana Donţu, Varşava, Editura Nemira, 2019.

 

Am aşteptat cu mare nerăbdare cartea de proză scurtă a Anei Donţu (n. 1985), debutată cu volumul de poezie multipremiat Cadrul 25 (Casa de editură Max Blecher, 2015), după ce citisem, cu entuziasm, surprinzătoarea ei povestire „Păpuşa Charlie“ apărută în In the mood for love. Antologia prozei erotice feminine din România (selecţie de Marius Conkan, Paralela 45, 2019).

La relectură, impresia acelei proze, care deschide acum volumul, a fost încă şi mai puternică, în ciuda subiectului relativ comun: o adolescentă este lăsată (abandonată?) de părinţi în grija unui unchi (fratele tatălui), un personaj pe cît de cult şi de interesant, pe atît de exigent şi restrictiv. Unchiul nu are nume, doar o poreclă, este un tip singuratic şi retras, din cauza unei boli de oase mai vechi, şi totodată, ca şofer de TIR, un globe-trotter. Bărbatul are convingeri şi principii pe care le impune fetei cu autoritatea adultului, iar aceasta, ca orice adolescentă tînjind după atenţie şi libertate, ajunge să-şi deteste violent unchiul, îl şicanează agresiv şi găseşte într-un coleg de clasă, un băiat blînd, pasionat de muzică şi religios, un companion care o fascinează şi lîngă care se simte în siguranţă. Însă plecarea acestuia pe neanunţate din oraş, însoţită de tot felul de zvonuri macabre despre un posibil accident mortal, echivalează cu o dispariţie, un nou abandon peste care fata nu poate trece. Singurătatea, vulnerabilitatea şi teama resimţite de adolescentă sînt de-acum acutizate şi de starea ei de sănătate precară, dacă nu cumva abia toate acestea ajung să se manifeste psihic şi somatic. Căci nu e limpede de ce anume suferă fata, e un fel de rău care se manifestă prin depigmentarea pielii, atacuri de panică, coşmaruri şi primele sîngerări menstruale. „Îmi era clar că nu mai ies teafără din vara respectivă. Eram deja otrăvită pînă în măduvă. Nu mai era nimic de salvat“, spune într-o retorică a damnării fata, asupra naturii confesiunii căreia, pe măsură ce capătă dramatism şi acumulează sugestii de fantastic, începi să-ţi pui întrebări. „Nu ştiu cîte s-au întîmplat cu adevărat şi cîte sînt delirul meu de bolnavă“, mai spune adolescenta care, după ce are viziuni cu o fetiţă, arde ritualic păpuşa (din titlu) primită de la unchiul mort, în curînd, într-un accident. Viaţa Varşavei, căci despre ea e vorba, începe să semene cu un coşmar care, spre finalul povestirii, pare că trece definitiv în nebunie, dacă nu chiar în moartea prin înecare într-un lac din pădure, episod relatat la graniţa incertă dintre premoniţie şi amintire.

Rezumată vulgar, aceasta este povestirea, stranie şi intensă, despre ultima vară a copilăriei fetei, o misterioasă povestire de tip coming of age cu tuşe fantastice şi episoade pline de cruzime. Povestirea este absolut remarcabilă şi faptul că restul de şapte proze gravitează în jurul ei nu vine neapărat ca o surpriză. Din păcate însă, omogenitatea cărţii nu reuşeşte să compenseze lipsa de viziune şi de structură. Practic, după această primă povestire, efectele se diluează treptat, prozele, tot mai scurte, devenind deopotrivă previzibile şi neinteligibile prin reciclarea tuturor temelor fantastice din primul text. Ana Donţu nu mai scrie proze, ci relatează vise într-o desfăşurare a viziunilor care se bifurcă. La finalul cărţii ai impresia că ai citit o suită de stampe fantastice care, în ciuda leitmotivelor, eşuează să compună un puzzle mai amplu, chiar dacă unele povestiri par că luminează sau ilustrează pentru o clipă umbrele din prima povestire.

Temele dublului/geamănului, avatarului şi metempsihozei, viziuni şi halucinaţii (în special auditive), deliruri şi hipnoze, fantasmele menstruale şi suicidare, vrăji şi eresuri populare (vezi şi episodul de mai jos), instrumentar gotic şi mărci orientaliste (manuscrisul, păpuşile şi desenele malefice, Mahabharata), plus motive de fantastic pop (o povestire despre alienarea identitară se intitulează „John Malkovich“, alte scene par croite după imaginarul horror asiatic), toate acestea se succed într-o serie de cadre, nu lipsite de momente de graţie stilistică sau imaginară, dar abandonînd logica prozei. Dacă Ana Donţu îşi începe cartea ca prozatoare, o sfîrşeşte ca poetă, naraţiunea lasă treptat locul lirismului.

Varşava apare la noi în contextul trend-ului internaţional al prozei scurte fantastice scrise de femei (Mariana Enriquez, Carmen Maria Machado şi Samanta Schweblin au fost traduse la noi recent, Silvina Ocampo fiind şi ea recuperată), această influenţă fiind simţită şi la Diana Geacăr în excelentul volum Cine locuieşte la subsol (Paralela 45, Premiul Iocan pentru cea mai bună carte de proză scurtă a anului 2018). Şi cum, spre deosebire de ceilalţi prozatori născuţi în Republica Moldova şi consacraţi aici (fraţii Vakulovski, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan sau Tatiana Ţîbuleac), Ana Donţu chiar stăpîneşte foarte bine limba, fără să fi renunţat la mărcile basarabene (nimic nu sună ridicol, vag sau impropriu în limbajul ei), o văd ca pe una dintre marile promisiuni ale prozei scurte româneşti.

***

Ana DONŢU

Varşava (fragment)

Îmi plăcea cînd vorbea despre femei. Zicea că puterea lor este în abdomen, locul atît de rîvnit de bărbaţi; anume acolo este ascunsă o hologramă a pămîntului, datorită căreia deţin taina procreării, iar asta le permite şi să manipuleze stihiile, numai că de obicei ele nu ştiu nimic despre asta. E adevărat că atunci nu înţelegeam mare lucru, dar şi acum, la mulţi ani după moartea ei, mă întind pe podea, cu palmele pe pîntec, cu ochii aţintiţi în beznă şi încerc să-mi dau seama ce a vrut să spună. Un singur mister mi s-a dezvăluit în legătură cu bunica – lungimea părului.

Bunica ştia proprietăţile plantelor şi cum să vindece cu ajutorul lor. Îmi plăcea să merg cu ea să le culegem. Pe unele le culegeam doar noaptea, spunea că dacă le rupi ziua toată puterea lor e răpită de soare. Mama nu ştia despre asta, pentru că rămîneam adesea să dorm la bunica şi doar atunci mergeam pe cîmp. Într-una dintre aceste nopţi, culegeam nişte ierburi de lîngă izvor. Aveau o aromă foarte puternică; şi acum, cînd îmi amintesc de ele, le simt mirosul. Cînd coşuleţul cu plante era aproape plin, am văzut trei umbre apărînd în vîrful dealului. Era o noapte cu lună şi ne-au observat, pentru că se îndreptau spre noi. Pe măsură ce se apropiau, am desluşit că erau nişte bărbaţi, care probabil se întorceau de la muncă. Rîdeau zgomotos şi vorbeau obscen de cum ne-au văzut. Am privit spre bunica, dar ea părea a fi calmă şi aduna în continuare plantele. Cînd erau doar la cîţiva metri, am simţit nişte contracţii puternice în stomac şi am înţeles că voi vomita, dar atunci bunica a făcut ceva care mi-a tăiat respiraţia. Dintr-o singură mişcare şi-a dat jos rochia, apoi şi-a despletit părul, care a căzut în valuri pînă a acoperit-o în întregime, lăsîndu-i la vedere doar degetele de la picioare, cu unghiile vinete. Atunci a pornit spre ei, mormăind ceva cu o voce nepămîntească. Era o privelişte absolut teribilă. Bărbaţii au rămas ţintuiţi cîteva clipe, cu ochii ieşiţi din orbite, unuia a început să-i curgă sînge din nas, după care au rupt-o la fugă, lepădînd tot ce aveau la ei. La un moment dat unul s-a oprit şi a încercat să arunce spre ea un cuţit pe care-l ţinea la brîu şi atunci părul ei s-a alungit, încolăcindu-se în jurul mîinii bărbatului și făcîndu-l să scape cuţitul, în timp ce alte şuviţe i-au cuprins gîtul şi picioarele, strangulîndu-l, pînă cînd chipul lui a început să aibă culori pămîntii. Atunci i-a dat drumul, dar ăla abia de mai reuşea să fugă.

Cînd cei doi nu s-au mai zărit, părul ei s-a răsfirat în toate direcţiile, întunecînd și mai mult cerul de noapte. Am văzut cum firele urmăresc liniile luminoase ale lunii. Atunci am înţeles că părul ei nu are capăt. În acele clipe, era transfigurată, arăta foarte tînără şi am realizat că niciodată n‑a avut mai mult de douăzeci şi cinci de ani – nici măcar cînd am văzut-o palidă în sicriu, cu trei fire albe în părul ei atît de negru.

Bunica mea era Sailor Moon.