Cuvînt înainte la o antologie

● Kiwi – antologia de proză scurtă, ediția „Sosiri/Plecări”, Editura Polirom, 2021.

Antologia Kiwi este proiectul meu solo după cinci ani în care am editat, împreună cu Florin Iaru și Cristian Teodorescu, revista de proză scurtă Iocan.

În cele zece numere ale revistei – apărută la Editura Vellant cu o frecvență semestrială între anii 2014-2019 – au publicat schițe și povestiri peste o sută de prozatori și prozatoare, jumătate dintre aceştia apărînd pentru prima dată „pe hîrtie”. În acești ani, aproape toți debutanții cu proză scurtă în volum au publicat mai întîi în această revistă care, de la un punct încolo, a acordat și Premiul Iocan pentru Cea mai bună carte de proză scurtă a anului – singurul premiu de gen de la noi.

Experiența, plină de nebănuite satisfacții, de aproape zece ani de cînd țin cu Florin Iaru cursul de creative writing (în urma căruia au debutat cu proză Diana Bădica, Tudor Ganea, Irina Georgescu-Groza, Simona Goșu, Alexandra Niculescu, Andrei Panțu, Ion Pleșa, Iulian Popa, Bogdan Răileanu și Anca Vieru, unii dintre aceștia ajunși între timp la a doua, a treia sau chiar a cincea carte), adăugată procesului de selecție a prozelor pentru Iocan, m-a făcut să fantazez la o colecție de povestiri pentru care autorii și editorul colaborează îndeaproape, fără presiunea timpului sau a lungimii textului.

Căci o antologie adevărată nu se face cu texte cerute și venite de-a gata – acela e doar un volum colectiv, de un anumit standard, asupra valorii prozelor căruia coordonatorul/editorul nu are suficient control. Invitația adresată scriitorilor de a contribui la sumarul unui volum colectiv se limitează la selecția numelor: e doar o invitație în alb, înaintea textului – o intenție ce nu lasă loc pretențiilor.

În cazul unei reviste, selecția funcționează între anumite limite: editorul alege cele mai bune texte dintre cele venite pe adresa redacției, situație care nu asigură întotdeauna un cuprins echilibrat valoric. Ideală ar fi, așa cum s-a întîmplat cîteodată și la Iocan, o anume proporție între scriitorii invitați special să publice în revistă și scriitorii invitați în mod public să propună texte spre publicare. Nu orice grupaj devine și o colecție.

Kurt Vonnegut, unul dintre cei mai neconvenționali autori de short stories din ultimul secol, își amintea într-un eseu confesiv cum, în anii ʼ50, pe cînd încerca să-și facă un nume publicînd proză scurtă în reviste, „editorii îi puteau spune unui scriitor cum să facă reglajul fin al unei povestiri, de parcă ar fi fost mecanici profesionişti, iar povestirea ar fi fost o maşină de curse”. Or, în ultimii ani am citit prea multe volume de autor ratate mai mult sau mai puțin – lucrate insuficient, cu imprecizii de limbaj și stîngăcii în formulări, cu surplusuri explicative, efecte involuntare și semnificații aleatorii sau, pur și simplu, cu o alcătuire defectuoasă a cuprinsului –, dar și nenumărate așa-zise antologii de proză scurtă, tematice sau de gen, nepermis de inegale valoric. De fiecare dată părea că autorii se grăbiseră și nici nu beneficiaseră de „reglajul fin” al unui editor înarmat cu răbdare și pricepere în arta genului scurt.

Se crede, în general, că proza scurtă evoluează doar pe pista de antrenament înaintea marii curse. Eu cred că proza scurtă este o cursă de viteză dificilă și spectaculoasă. Se crede, în general, că povestirile se citesc doar în așteptarea ori în lipsa romanului. Eu cred că povestirile n-au dus niciodată lipsă de cititori pasionați și fideli, doar că lipsesc editorii pe măsură.

Pandemia mi-a oferit ideea, cadrul și timpul necesare pentru a duce la bun sfîrșit această antologie anuală al cărei concept este inedit la noi: majoritatea povestirilor de față au fost gîndite, discutate și inițiate de-a lungul cîtorva tabere săptămînale, organizate pe cont propriu vara trecută în mijlocul naturii Olteniei de sub munte; textele fiind definitivate, după rescrieri și editări succesive, în lunile care au urmat. N-a existat nici presiunea timpului, nici a dimensiunii prozelor, întregul proces infirmînd două mari prejudecăți: că o proză scurtă bună se scrie într-un timp scurt și că pentru un subiect complex e nevoie de spațiu amplu. În plus, autorii au fost rugați să expună, în cîteva fraze, geneza și intenția povestirilor, asta în chip de exercițiu revelator pentru cît de complicat poate fi procesul scrierii unei proze și ce distanță străbate o povestire de la idee la realizare.

Nu toate prozele concepute în tabere au ajuns în acest prim număr al antologiei, dar rezultatele mi-au depășit, în primul rînd mie, așteptările. În plus, mi s-a confirmat faptul că, oricît de priceput ar fi mecanicul, mașina de curse este manevrată de șofer.

Majoritatea scriitorilor prezenți în această antologie au publicat pînă acum doar în cîteva reviste în print sau online (unii o fac acum pentru prima oară: Bianca Dragomir), dar sînt deja calificați cu toții pentru cursa prozei: Ruxandra Burcescu și Ilinca Mănescu (care au deja romanele de debut aflate în curs de apariție la Humanitas, respectiv Nemira), Gabriel-Florin Macsim (pe cale să definitiveze primul său volum de proză scurtă), Aron Biro (un fel de veteran al volumelor colective de gen, avînd și el o carte de nuvele în lucru), plus Ada Aitonean, Andrei Dumitrescu, Ana Irina Lupu și Cristina Ștefan, remarcați cu fiecare text publicat. Cîțiva autori din antologie au debutat deja în volum, mai mult, au pregătite cărți noi: Isabela Brănescu (Turnul orbilor, proză scurtă, în pregătire la Junimea), dar și Ion Pleșa și Iulian Popa (cărțile de debut ale acestora, Antotimpuri care nu se repetă, Nemira, respectiv Guadalajara, Humanitas, fiind nominalizate la Premiul Iocan pentru Cea mai bună carte de proză scurtă a anului 2018).

Întrucît am avut privilegiul să fiu încîntat printre primii de scrisul lor și cum am învățat, la rîndul meu, cîte ceva de la fiecare, cu toții reprezintă pariurile mele literare.

Dar pe lîngă acești, mai mult sau mai puțin, new comers cu care am colaborat în taberele menționate mai sus, antologia are și cîțiva special guests.

În primul rînd, Adriana Bittel, doamna prozei scurte românești, cum am numit-o eu cîndva, care onorează antologia cu o primă proză scrisă după o pauză de aproape douăzeci de ani. Apoi, Răzvan Petrescu, cel mai original autor de proză scurtă de la noi, aflat acum în proces de definitivare a unei noi cărți de povestiri (intitulată Lista de așteptare), a cincea din carieră. Simona Goșu, al cărei remarcabil volum de proză scurtă de anul trecut (Fragil, Polirom) a fost deja nominalizat la două premii pentru debut. Tudor Ganea, arhitectul care, cu cinci romane publicate în tot atîția ani, unele premiate și deja traduse, este cel mai în formă prozator tînăr al momentului (romanul recent publicat, Cîntecul păsării de plajă, Polirom, adună cronici entuziaste). Și, evident, nu în ultimul rînd, Marin Mălaicu-Hondrari și Bogdan-Alexandru Stănescu, doi autori compleți: au publicat cărți de poezie și proză, deopotrivă premiate și traduse, fiind ei înșiși traducători remarcabili, primul avînd deja un roman ecranizat (Apropierea / Parking, regia Tudor Giurgiu), celălalt, editor admirabil, scriind eseuri literare cum puțini o fac la noi, biografia romanțată Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019 fiind ultima lui ispravă.

Cele 18 povestiri ale acestor autori atît de diferiți evoluează, cum v-ați aștepta, pe un vast spectru al genurilor: de la evocarea nostalgică și confesiunea autoironică, prin realismul comportamental și conversațional, pînă la fabula religioasă, istoria alternativă și distopia SF. Povestirile au dialoguri extinse și creează atmosferă, au umor și absurd, senzualitate și violență, fantezie și paranormal, morală politică, tîlc ideologic, iconoclasm. Se desfășoară în perioada imediat postbelică, în timpul Revoluției din ʼ89, în plină pandemie de COVID-19 sau în viitorul probabil. Sînt plasate în fabrici comuniste, în mediul corporate, pe stadion, pe scara blocului, în sînul familiei, pe plajă, în stațiuni balneare sau în vacanțe exotice.

Tematic, abordează secretele și problemele de familie, violența domestică și cruzimea împotriva animalelor, nesiguranțele maternității și ale mariajului, antisemitismul și mercantilismul religios, dificultățile comunicării, singurătatea și infidelitatea, ratarea și dragostea, bolile grave și moartea, credința și damnarea, culisele politicii și imigrația europeană.

În ciuda unei palete atît de bogate de tonuri, stiluri și teme, în fiecare proză este vorba de o formă de sosire/plecare: în și din țară, familie, vîrstă, corp, relație, realitate, viață, canon, istorie – de unde și supratitlul acestei prime colecții.

Numită după o pasăre terestră cu un extraordinar simț al mirosului și care depune cele mai mari și mai grele ouă în raport cu mărimea corpului, această antologie își propune să arate, în vorbele aceluiași Kurt Vonnegut, că „există măreţie în proză scurtă, oricît de scurtă ar fi ea – uneori îți ia piuitul”.

P.S. Facebook.com/antologiakiwi & Instagram.com/antologia_kiwi