● Felix Aftene & Lucian Dan Teodorovici, Mustața lui Dalí și alte culori, Editura Polirom, 2020.

Co-producția pictorului Felix Aftene și a scriitorului Lucian Dan Teodorovici clamează o premieră românească. Prin Mustața lui Dalí și alte culori avem ceea ce se numește un pictoroman, o carte în care o serie ordonată de picturi este însoțită și narativizată într-o succesiune de capitole ale aceleiași povești cu miez, cele două forme de expresie completîndu-se reciproc și avînd, în teorie, un rol egal în construcția rezultată. În teorie, spun, pentru că textul vine să adauge o voce imaginilor pictate („Ce rost își are gura într-o pictură?”, sună o întrebare la un moment dat), să le facă cursive, să le dea o interpretare unitară. Într-un fel, el vine să facă munca criticului literar clasic, care colaborează din umbră cu autorul comentat și se strecoară și el, subversiv, în tabloul rezultat.

Pictoromanul este nou la noi, ceea ce îi dictează cărții de față niște responsabilități constrîngătoare. Cred că acestei premiere i se datorează caracterul autoscopic la extrem al cărții, care reflectează la noțiunea de artă și de artist, punîndu-și neîncetat problema legitimității mariajului între pictură și literatură. Deși punctul de plecare sînt imaginile pictorului, reflecțiile care se dezvoltă pică în sarcina prozatorului. Apreciez mult creația lui Felix Aftene, picturile lui onirice și esențializate, iar fiul meu este un fan al pisicilor de bronz pe care le-a lăsat să se furișeze prin firidele și pe balcoanele de pe strada Lăpușneanu din Iași. Dar în ce urmează am să vorbesc despre modul în care Lucian Dan Teodorovici a rezolvat – cu grație, desigur, și inteligență – sarcina gingașă de a dialoga cu pictura și de a produce un mesaj care să dea glas acestei arte „mute”.

„Comentînd” pe marginea picturilor lui Aftene, Teodorovici construiește un basm amplu, bogat în referințe culturale majore și în intertextualități de tot felul, în care e vorba de Artist și de arta sa. Artistul își vîră mîinile în antimaterie, se bărbierește cu o ciupercă, stă de vorbă cu păsările, gîzele și personajele mitologice, primește o bursă în India, joacă șah cu spiridușii și, în general, suportă numeroase metamorfoze, organice și anorganice, care îi permit să intre în legătură cu tot felul de entități, literare sau nu. Episoadele prin care trece servesc la a-i lămuri și mai bine raportul propriu cu meșteșugul său: un canar femelă îi explică sinestezia, o floare invizibilă îi vorbește despre minciuna culorilor, un sticlete îi explică sensul vieții (pentru curioși, vezi p. 82). Pictorul întîlnește mai întîi personaje din tablourile altora, apoi se proiectează mental în picturi celebre; în fine, se întîlnește cu creatorul văzutelor și nevăzutelor, ca să își înțeleagă propriul statut de creator de simple obiecte frumoase. Într-un tîrziu, obosit, sorescian, de toate aceste întîlniri, artistul decide să coboare în obscuritate, ascunzîndu-se în negrul propriilor pînze.

Forma de basm estetizant îi convine de minune lui Teodorovici, pentru că îi permite să folosească tehnici în care e meșter de multă vreme – de la Circul nostru vă prezintă și Matei Brunul. El poate, astfel, să corecteze rigiditatea alegorică a unei lungi divagații despre artă prin mimarea naivității și captarea prospețimii rezultate. De asemenea, el poate anula efectul paralizant al unei prea mari înclinații către aforism (cartea e plină de maxime, adagii, apoftegme) prin autoironia promptă și prin tonul fals sfătos, care de la un punct încolo nu mai păcălește pe nimeni. Umorul vine să dezumfle o serie de clișee despre artă care-s citate anume în text: artistul privește lumea neapărat într-un ciob de oglindă, el meditează obligatoriu „din Schopenhauer și Coșbuc”, pe artiști „nimeni nu-i înțelege”. Și în felul acesta, povestea întreține cu grijă o tensiune utilă între mistica artei și denunțarea acesteia, între spiritul (auto)critic și reveria compensativă. Teodorovici se simte în largul său în rolul de interpret fantezist, inspirat și divagant al unei viziuni despre artă care îi permite libertăți oricît de mari și îl ajută să-și rotunjească propriile reflecții la temă.

Un pictoroman precum Mustața lui Dalí și alte culori descrie felul în care arta se vede „din interior”, deci ca sentiment sau experiență. Desigur, asta nu se poate face fără a lăsa deoparte, în bună măsură, obiectul artei, care ar trebui să fie lumea, realul. Într-un basm alegoric, cu atît mai mult. Urmează să vedem cînd și dacă noi pictoromane vor atinge și tema raportării la real a artei și în ce măsură convergența dintre pictură și literatură va rămîne la fel de fericită. Deocamdată, avem o frumoasă și subtilă carte a întîlnirii dintre aceste arte și dintre acești doi artiști.

Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.