Argumentele unui rusofob
● Lupu C. Kostaki, Memoriile unui trădător. Un înalt funcționar român sub guvernămîntul militar german (1916-1918), Editura Humanitas, 2020, 384 de pagini format 20 x 13, cu ilustrații. Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Alexandru Istrate și Claudiu-Lucian Topor.
Este din ce în ce mai evident de ce așa-numiții germanofili au traversat un secol de anonimat. La vremea la care au activat civic și politic, ei au pledat pentru o alianță cu Puterile Centrale sau – dacă nu se putea astfel – măcar pentru evitarea unui conflict cu Puterile Centrale. Nu au avut cîștig de cauză. Cîteva decenii mai tîrziu, iarăși nu se putea vorbi despre ei. La o privire mai atentă, ei nu fuseseră atît germanofili, cît mai degrabă rusofobi – și astfel nici în perioada comunistă nu au fost scoși la lumină. Așa se face că abia acum, după o sută de ani, memoriile unui astfel de germanofil, „boierul” Lupu Kostaki, au putut fi publicate. După cum tot abia acum au fost retipărite articolele lui Tudor Arghezi din perioada neutralității, în cadrul colecției de publicistică apărută la editura FNSA.
Ca și germanofilia, și rusofobia are mai multe nuanțe, de la distanțarea de siguranță pînă la ura activă. Într-un fel a fost rusofob Arghezi, și în alt fel Goga, Ibrăileanu, Slavici sau Henri Stahl, despre care am scris recent, la rubrica de carte de față. În ceea ce-l privește, Lupu Kostaki este rusofob sistematic, argumentat, dar și pasional, din „simțămînt patriotic”, foarte probabil tributar originii lui moldovenești. El oferă un cadru istoric necesității românești de a fi permanent în alertă în relația cu Rusia. Potrivit lui, „năzuința rușilor de o coborî pînă la Mediterana”, trecînd peste teritoriul românesc, este constituentă proiectului rus de imperiu european vizat încă de la începuturile acestuia, din vremea țarului Petru cel Mare. „Cotropirea României” este o „aspirație cardinală” a politicii externe ruse, concluzionează el.
Lupu Kostaki e autorul unei observații interesante, și anume că românii au fost mai mereu aliați cu rușii, dar în același timp au avut mai mereu de pierdut din această alianță. „Cunosc tendințele de drăgălășenie rusească, cum ne-au protejat de la 1774 pînă ce ne-au luat peste jumătate din Moldova, pînă la Prut”, remarcă el. Și nu uită să consemneze, în mai multe locuri, cum rușii nu au schițat nici un gest, ca protectori ai principatelor, atunci cînd Imperiul Habsburgic a anexat Bucovina; cum i-au „pedepsit” pe turci luînd Basarabia de la români; cum au avizat cu o mînă independența principatelor și cu cealaltă au luat cele trei județe de peste Prut recîștigate de români după Războiul Crimeii. Seria exemplelor continuă pînă recent, cînd Primul Război Mondial i-a adus din nou pe ruși și pe români în postura de aliați. În 1917, scrie el, „aliații” ruși vedeau întreaga Moldovă „ca și anexată” și o numeau deja „tînăra Rusie”.
Pe acest fundal, în care tot ce vine de la Răsărit trebuie primit cu circumspecție, revoluția bolșevică nu putea fi privită decît ca o confirmare a politicii de prudență maximă față de Rusia. În mod particular, Lupu Kostaki privește bolșevismul ca pe o „contrarevoluție”, nu ca pe o revoluție. Revoluția avusese loc în primăvara lui 1917 și fusese îndreptată împotriva țarismului; contrarevoluția bolșevică vine să reinstaureze absolutismul rusesc, dar fără țar. „Lenin-Troțki (Bronstein) reușesc prin contrarevoluție să distrugă, prin foc și sabie, întreaga civilizație și cultură”, notează el, ca o caracterizare a evoluțiilor din spațiul rusesc.
Potrivit lui Kostaki, românii au o poziție specială față de noul fenomen bolșevic: sînt primii care i-au simțit efectele pentru că, atunci cînd s-au transformat în bolșevici, rușii ne erau aliați, erau la noi acasă. Românii au putut astfel vedea din curtea lor „focurile, devastările, hoțiile săvîrșite (de bolșevici, n.n.) în Moldova și Basarabia”, pînă cînd armata română i-a pus pe fugă. La acest stadiu, Lupu Kostaki ridică o întrebare premonitorie: cum de nu au căzut românii în „mrejele bolșevismului”? Răspunsul lui e destul de sofistic(at). Poporul, susține el, crede că doar românul creștin ortodox „întrunește calitățile sufletești de om”. De aceea, spusele altor popoare sînt văzute ca „vicleșuguri menite a-l înșela și a-l sili a comite fapte în contra credinței în Dumnezeu”. „Această simplă teorie a salvat poporul nostru de a cădea în mrejele bolșevismului, sfaturile și îndemnurile veneau de la străini, nu de la oameni, nu de la creștini. Astfel am rămas popor de ordine și de siguranță în mijlocul focarului ce ne înconjoară”, mai scrie Lupu Kostaki. Am rămas, e drept, dar pentru o scurtă perioadă. În mai puțin de treizeci de ani de la data la care Lupu Kostaki așternea aceste rînduri, comunismul a făcut și aici cu forța ceea ce bolșevismului nu i-a reușit atunci cu convingerea.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
