Anul poetic 2018
Anul 2018 a fost, din punctul de vedere al poeziei, un an foarte bun. Au apărut multe cărți valoroase, iar altele mai vechi au fost reeditate, în principal ale celor mai buni douămiiști, dar nu numai. Colecția „Vorpal“ a Editurii Nemira a propus publicului niște volume demne de toată atenția: Andra Rotaru, tribar, Tara Skurtu, Jocul de-a amiba, Mihai Ignat, frigul (o elegie) și V. Leac, monoideal. Un program editorial coerent, care are toate șansele să continue și chiar să se dezvolte. Casa de editură Max Blecher a publicat: Ionel Ciupureanu, E timpul să visăm un măcel, Adriana Teodorescu, Povești de trecere cu noi, Radu Andriescu, Jedi de provincie, Constantin Abăluță, Mai sincer ca Himalaya, Robert Gabriel Elekes, o dronă care mă vrea în sfîrșit doar pe mine, Ioan Șerbu, krav maga, Rodica Draghincescu, Fraht, și Ioana Vintilă, Păsări în furtuna de nisip. Mai merită menționate: Oana Cătălina Ninu, Stările intense (Casa de pariuri literare), Robert Șerban, Tehnici de camuflaj (Tracus Arte) și Alina Purcaru, Indigo (Tracus Arte). La Paralela 45 au apărut: Ruxandra Cesereanu, Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest, și Cosmin Perța, Cîntec de leagăn pentru generația mea. La Charmides au apărut Gustul cireșelor de Ștefan Manasia și fișă clinică de Ofelia Prodan. Editura Vinea a publicat spre finalul anului mai multe cărți, dintre care menționez: Liviu Antonesei, 5 balade rock, și Nicoleta Dabija, Aici nu se moare niciodată. La capitolul reeditări, țin să-i amintesc pe Marius Chivu, cu Vîntureasa de plastic (Humanitas), și pe Lia Faur, cu Piele de împrumut (Brumar).
Şi acum, pe scurt, despre trei dintre aceste cărţi.
Alina Purcaru cultivă în Indigo un lirism lipsit de accente melodramatice, cu toate că temele pe care le abordează ar fi putut-o îndrepta în această direcție. Există și o formă de camuflaj al trăirilor, prin recurs la unele amintiri ce au corespondent în anumite stări din prezent. Nu vorbesc despre niște arce peste timp, ci de trăirea în simultaneitate a trecutului și prezentului, obținîndu-se astfel niște efecte poetice insolite. Dar insolitul nu vine doar pe această cale. Se simte de pretutindeni o nostalgie reținută, uneori contrabalansată de imagini dure ce nu-și au originea într-un lexic anume, ci tot dintr-o trăire, percepere a realității la limită: „Am învățat repede: / la fîntînă se taie părul, / la dud se taie găinile, / la pietroi se taie roșiile pentru bulion, / la cuptor se duce mielul tăiat, / la grămada de nisip, șoarecii morți, / îi desfacem cu lama pe burtă / să vedem ce au înăuntru“.
O poezie marcată de diverse tendințe de autoexcludere din viața socială practică Robert Gabriel Elekes. Se folosește de imagini puternice, unele ajunse deja convențional șocante, fără a aluneca însă în exces. O viață sordidă, îmbibată în alcool, o fugă de sine, cu promisiunea revenirii la sine, mai ales că preocupările intelectuale, poetice și didactice îl ridică din condiția pe care singur și-o induce: „și în apartamentul meu tot frig e / economisesc bani pentru bețiile lunii viitoare. / casa mea este o lume consumerist-apocaliptică-n care / pungi de plastic, haine de firmă, cartoane de pizza, / cutii de medicamente, doze de bere / se sfîșie între ele / disputîndu-și dreptul / de a-mi îngropa cadavrul“. Bineînțeles că volumul are mai multe niveluri de profunzime, nu se limitează doar la aspectul evidențiat.
V. Leac își are locul lui în poezia douămiistă și nu numai. Scrie ca și cum și-ar schimba una după alta măștile. O frază o răstoarnă semantic pe cea anterioară. Poetul creează paradoxuri deloc gratuite, deși dă uneori impresia unei gratuități sublime. Felul în care privește lumea pare acela al unui copil mare, doar în aparență, pentru că judecata realității se poate deduce din subsidiar. Scrie o poezie de o forță neostentativă, ca și cum ar lăsa energiile din care se compune viața sa la întîmplare. V. Leac trebuie citit cu mare atenție pentru că este un adevărat maestru în a-și atrage cititorii în cursă. Primul poem al cărții, „Zona distrușilor“, se distinge față de celelalte, fiind aproape un manifest, lucru destul de rar în poezia lui V. Leac: „Ce facem noi, cei care ne-am săturat de poezie și artă ? / Cei care stăm prost cu orientarea, cu skillurile? / Noi nu ne dorim decît să fim lăsați în pace, să ne milogim / prin baie și holuri întunecate, ca niște zombie. / Noi, cei care n-am vrut niciodată să ne maturizăm; / care n-am vrut să cunoaștem ridicolul și lipsa de sens. / Ce facem noi, cei care n-am înțeles schemele și-am rămas / blocați pentru totdeauna, aici, în zona distrușilor?“
Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), translated by Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.
