De mai bine de un secol, arta ia în serios fiecare lucru mărunt, oricît de mic și trecător ar fi el. Ne-am obișnuit de multă vreme cu gîndul că orice poate deveni o lucrare de galerie sau de muzeu, fie că vrem să acceptăm asta sau nu. Avangardele istorice au făcut din cotidian și din viața nudă opere de artă. Imperfecte, fragile, perisabile, lucrările dadaiștilor erau vedete pentru o seară și nu de multe ori dispăreau pînă a doua zi. Suprarealiștii s-au perfecționat în fetișuri de tot felul, integrate în instalații de diferite dimensiuni și expoziții legendare (ce ziceți de Exposition Internationale du Surréalisme, 1938?). Pe urmele objet trouvé-urilor, au apărut la mijlocul secolului XX forme tot mai radicale: vidul devine artă, aerul pe care îl respirăm alături de artist devine artă, gestul devine artă. O artă de atitudine capătă contur. O arte povera crește și ea. Și dacă golul e artă, la fel de bine arhivele personale cresc în dimensiuni și în spațiile de expoziție – metri cubi de cutii cu obiecte bine păstrate, urmele fiecărei zile ce tocmai a trecut: biletul de autobuz, sticla de iaurt, ambalajul de ciocolată, gesturi artistice tot pe urmele dadaiștilor, care știau să integreze obiecte comune în colajele lor. Albumele de familie se regăsesc și ele, arborii genealogici, poveștile de familie, în toată banalitatea lor. Nu dăm nume de artiști aici pentru că ar fi prea mulți de invocat. În plus, las deoparte numele pentru că în rîndurile următoare povestea e una care își propune să rămînă fără autori.

Între 3 septembrie și 17 octombrie la Rezidența Scena9 din București este deschisă expoziția Museum of Broken Relationships. Acest Muzeu al Despărțirilor este doar un fragment dintr-un muzeu mult mai mare, deschis permanent la Zagreb începînd cu 2010, și cu un al doilea sediu, din 2016, la Los Angeles. Ideea unui muzeu s-a născut la patru ani de la ceea ce a fost mai întîi o instalație de artă, în 2006, într-un container, în curtea unei galerii: cînd au decis să se despartă, un cuplu de artiști croați – Olinka Vistica și Drazen Grubisic – s-au gîndit să își expună, prin obiecte, povestea de dragoste încheiată. Au intrat în joc alți prieteni și ideea a crescut pînă ce a devenit instituție. E un muzeu al emoțiilor și al poveștilor de dragoste încheiate mai mult sau mai puțin dramatic, un muzeu care, prin obiectele și poveștile lui, reactivează iubirea și despărțirea. Colecția este în creștere, poți oricînd trimite obiectul despărțirii tale, alături de povestea lui în viața voastră de cuplu: cum a apărut, cînd l-ai primit în dar, ce a însemnat el pentru voi. Povestea e anonimă, dar o putem localiza pe hartă. Așa se face că sîntem martorii unor obiecte din Manila pînă în Toronto, trecînd prin București ori Craiova (românii au făcut propriile lor donații). Muzeul a călătorit deja în toată lumea, cu o parte din obiectele lui. La București el a ajuns ca parte din platforma „Museums Meet Museums”, dezvoltată de Rețeaua Națională a Muzeelor din România. Selecția de obiecte din expoziția de la Scena9 include multe contribuții locale.

E un atac la stereotipuri. Fiindcă ele, în general, lipsesc. Așteptările tale sînt înșelate. Nu sînt expuse nici inele de logodnă (de argint, staniol, plastic găsite în cutia de cereale), nici lănțișoare de tinichea, inimioare de pluș, papuci, scrisori, sticluțe goale de parfum, cărți cu dedicația cumpărătorului, bilete de tot felul. Nimic binecunoscut, clasicizat, din arsenalul de obiecte ale poveștilor de amor. Iată, în schimb, conserva de ton în suc de roșii din timpul carantinei, șoricelul de pluș, testul pozitiv de sarcină, voalul miresei pe care mirele a călcat la nuntă, RMN-ul, mătura, oglinda, sînii falși, mîinile de manechin, muzica lui Mansour. Expoziția nu are nimic strident. Totul se prezintă auster, aseptic: obiectul expus, alături de povestea lui scrisă simplu pe o etichetă. Donația obiectului se transformă într-o vindecare. Dar în spatele dorinței de a te dezbăra de obiectul respectiv stă și dorința de a-i conferi un soi de nemurire prin expunere. Iar ceea ce vedem e o apariție stranie, obiect al iubirii nemărginite și apoi al urii sau al suferinței fără margini. E un obiect puternic încărcat emoțional, iar provocarea e și aceea că aproape fiecare dintre noi are sau a avut, probabil, asemenea obiecte. Astfel că totul face ca acest muzeu să fie efectiv fără granițe.

În ce măsură se înrudește Museum of Broken Relationships cu un muzeu de artă? Nu e mai degrabă pur și simplu un tip de muzeu și atît, așa cum există, de exemplu, un muzeu al copilăriei? E un muzeu-instalație, care are sens ca un tot, un muzeu-concept. Luat obiect cu obiect, poveste cu poveste, el devine repetitiv, monoton. Ceea ce impresionează mai degrabă e de fapt caracterul lui universal, alături de prezența și a altor tipuri de despărțiri (de o țară precum Iran, de exemplu). Deși facem ocolul lumii prin diferite obiecte, scenariul e mereu același. Poveștile sînt asemănătoare. Despărțirile bineînțeles că sună la fel. Ar fi fost mai interesant pentru privitor să fie martorul diferențelor culturale, al cît mai multor detalii sociale, politice – un muzeu al despărțirilor să fie un prilej pentru mai mult. Altfel, miza e una prea mică. În plus, soluțiile de expunere puteau fi mult mai multe. Dar sălile sînt egale, te animă, pînă la un anumit punct, propria curiozitate.

Am deschis articolul cu o mică pledoarie pentru avangarde și neoavangarde fiindcă Museum of Broken Relationships deschide o dublă discuție, atît despre limitele și funcțiile unui muzeu, ce ne așteptăm să vedem expus și ce nu, cît și despre natura obiectului de artă. Dacă instalația plasată în curtea galeriei din Zagreb în 2006 era o lucrare de artă, muzeul, în fragmentele lui, își pierde această funcție. Dar rămîne pe alocuri surpriza, alături de voyeurismul caracteristic vizitatorului, dornic peste poate să se hrănească cu poveștile altuia, să îi contemple obiectele cu un altfel de destin.

Daria Ghiu este critic de artă.

Foto: Daria Ghiu

Legende foto:

(sus) O conservă de ton în suc de roșii. Durata relației: 2 1/2 ani, București, România. „După 2 ani și jumătate în care ne-am văzut zilnic, au urmat trei zile în care nu am mai auzit nimic de la el. Apoi, în a 4-a zi, a venit la mine acasă, mi-a umplut tot holul cu conserve, dezinfectant, hîrtie igienică, ulei de măsline și mîncare pentru pisică și apoi mi-a spus că el nu mai poate să facă asta. A fost ultima dată cînd l-am văzut. Era a 3-a zi de carantină. Am păstrat toate conservele în speranța că poate se va întoarce și vom găti ceva bun împreună.”

(jos) O oglindă de birou, cu o ramă confecționată manual și personalizată. 30 decembrie 2017 – 1 mai 2020, București, România. „Relația a fost una frumoasă și foarte intensă pînă la sfîrșit. Fiecare și-a descoperit o latură pe care puțin o știa. Am avut multe de învățat, am evoluat și ne-am maturizat împreună. Dar cînd nu merge, e bine să poți să pui capăt într-o manieră civilizată pe cît posibil. Viața continuă și e frumoasă!”