Mai puteți să vizitați expoziția lui Andrei Gamarț, Eclipsa, pînă pe 20 martie, la Mobius Gallery. Prima dată am văzut ilustrații făcute de Andrei, apoi i-am descoperit picturile și poemele. Am vorbit cu el despre felul în care pictura și scrisul pot face casă bună împreună, despre un aer al timpului care se simte în lucrările lui.

 

Bănuiesc că la început a fost desenul și că scrisul a venit după aceea. Cum v-ați „făcut” artist?

Încă din școala de arte m-am decis că voi fi pictor. Îmi plăcea foarte mult atmosfera de acolo. Găseam un obiect de studiu în orice mic lucru. Cînd eram la plein-air în natură, răsfirați care și pe unde, mă bucuram să fiu singur în contact cu ceea ce văd, știind totodată că e cineva în preajmă și vede același cadru dintr-o altă perspectivă. Ajunsesem să am mai tîrziu, după ce am cunoscut operele vechilor maeștri, sentimentul unei comuniuni speciale cu o breaslă ai cărei membri sînt legați peste timp de niște idealuri absconse și luminoase deopotrivă. Au urmat apoi ani de studiu și practică în acest sens, la Colegiul Republican de Arte Plastice „Al. Plămădeală” și la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău.

                                                                   Sunset

De scris, în felul mai asumat, m-am apucat mult mai tîrziu, după ce am recuperat niște lecturi formatoare. Adevărul e că nu prea citisem în copilărie. Eram fascinat mai mult de imagini. Puteam să stau ore în șir să privesc o carte ilustrată, timp în care părinții mei își vedeau de treburile casei. Cred că te faci artist abia atunci cînd devii conștient de lume și de rolul pe care ți-l asumi să participi la înțelegerea ei. Zic rolul, presupunînd prin asta o credință de nezdruncinat în forța expresiei, dar și nesiguranța ce se dezvăluie prin comunicare. În fața lumii trebuie să fii și fragil, și puternic în același timp, iar cînd o chestionezi să faci parte din ea și totodată să stai în afară. Ajungi artist în timp. E un proces anevoios și de durată, cum ar șlefui cineva cu o bucată de piele piatra pînă ce aceasta ajunge să strălucească și să reflecte imaginea lumii în fațetele netede ale unui diamant.

                                                                The Fall 1

În ce fel se combină literatura și pictura în biografia dvs.?

Pînă nu demult, literatura și pictura erau pentru mine două zone cît de cît distincte de refugiu și muncă. Chiar dacă în prima mea expoziție mai legată, Kosmographia (2001), scrisul, imaginea și sunetul colaborau fericit, a fost nevoie de multă aplecare asupra unui mediu de expresie și a celuilalt. Am debutat ca poet foarte devreme, prea devreme, aș zice, în 2001. Și nici măcar la a doua mea carte, Măsura aproapelui din 2004, nu am fost destul de copt, bazîndu-mă pe o intuiție și pe expresia unei literaturi admirabile și totuși desuete. Abia în 2005-2007, după ce am cunoscut mai îndeaproape scrierile contemporanilor mei, am înțeles cît de complexă este de fapt poezia și cît de necesar e ca ea să fie o voce a prezentului imediat. Cam pe atunci am înființat cu o gașcă de prieteni poeți (Hose Pablo, Vadim Vasiliu, Daria Vlas, Alexandru Cosmescu, Vlad Hatman, Corina Ajder) un grup poetic – HumanZone. Am încercat să fim subversivi în demersurile noastre, să facem lecturi publice ad-hoc prin parcuri și mijloace de transport public. Cu susținerea lui Dumitru Crudu, am pus bazele unui Club Literar de lecturi și dezbateri pe text (cum se făcea în București la cenaclul Euridice ținut de Marin Mincu) chiar în incinta Uniunii Scriitorilor. Încurajați de Irina Nechit, am realizat două spectacole-lectură, unul la Teatrul Național „Mihai Eminescu” și altul la Teatrul Poetic „Alexei Mateevici” din Chișinău. Cred că mai am pe undeva înregistrarea cu ce s-a produs atunci pe scenă. În 2007 am publicat cel de-al treilea volum, Eu spun dragoste, ce merită, zic eu, a fi menționat  ca fiind ceva închegat și asumat, poate adevăratul meu debut în poezie.

Exact în aceleași împrejurări s-a întîmplat și cu pictura. Abia stabilit în București, găsind un mediu artistic atît de divers și viu, am realizat că am fost pînă nu demult într-un turn de fildeș, animat de povești și vise obscure ce nu reușeau să comunice clar o imagine a realității. Cred că la mine pictura și poezia, odată cu maturizarea, încep a se întrepătrunde organic, încît nu mai e cu putință să le separ.

                                                              Moon Phases

În ce relație sînteți cu „realitatea”? Dar cu visul?

Îmi dau seama că nevoii de a comunica i se datorează toate căutările mele artistice. Realitatea și visul sînt pentru mine două părți ale aceluiași lucru. Ele funcționează ca niște vase comunicante, punînd la încercare balanța în favoarea uneia sau alteia. Viața, cel mai misterios act ce ni se dezvăluie în mișcare, din interior, este ceea ce le separă și le ține împreună. Am o mare fascinație și o curiozitate pentru ce poate să însemne viața. Mi-ar plăcea să o înțeleg ca un fizician și să o exprim ca un poet. Și ca un copil să mă bucur de ea.

Expoziția de acum, Eclipsa, rimează parcă cu vremurile. Aduce un aer misterios și neliniștitor. Și surprinde o singurătate primordială. De la ce ați pornit? Cum ați construit „narațiunea” expoziției?

Lucrez la proiectul Eclipsa din 2017, cînd am creat prima imagine din această serie, inspirată de scena ce deschide filmul Armoniile Werkmeister de Béla Tarr. Tema luminii, în jurul căreia tatonam din 2013, după ce m-a marcat cartea lui H. Bergson Materie și memorie, și-a găsit atunci o continuitate. Făcînd o legătură abstractă dintre cele două, materie și memorie, mi-am zis că lumina este materia în starea ei pură, originară, punctul 0 al creației, iar uitarea, trecerea, mișcarea o reduc la formă. Și totuși, făcînd drumul invers, prin reamintire, materia poate reveni la starea ei de grație. Lumina este deci mediu și corp și relație. În Eclipsa am încercat să-mi îndrept atenția mai pregnant spre ce înseamnă relație. Mai exact, să experimentez vederea ca pe o acțiune conștientă ce face ca subiectul și obiectul să relaționeze, să își dezvăluie unul în fața celuilalt părțile lor nevăzute.

                                                               The Memory

Probabil, din această cauză se resimte o neliniște și un mister în lucrările mele, fiindcă apelează la niște sensibilități comune oricărui om, dar dacă le privești cu atenție, te simți vizat în persoană. Imaginea devine astfel un intermediar, o oglindă în care, odată conștient fiind de actul vederii, îți apare propria reflexie îndepărtată, ceea ce evident te tulbură la o a doua privire. Trebuie totuși nuanțat că tema Eclipsei este cercetată aici pe mai multe paliere, într-o manieră fenomenologică: de la fizic la metafizic, de la psihologic la fiziologic, invocînd totodată limitele percepției și respectiv pe cele ale cunoașterii.

                                                                 Blindness

Întîmplarea a făcut să experimentez la propriu, la sfîrșitul lui 2017, eclipsa, în urma unui episod de pierdere bruscă a vederii. Lucram atunci la o pînză mare, foarte elaborată, căreia ulterior i-am spus Orbirea și am finalizat-o în abia 2018, după ce m-am reabilitat suficient. A fost o experiență foarte puternică. Am dorit să împărtășesc această experiență profund personală. Ca și cum un obiect străin ar veni de nicăieri, ar întuneca treptat lumea și ar pleca apoi de unde venise, lăsînd în urmă o imagine a lumii înnoită. Mi-am dat seama atunci ce înseamnă să vezi și am rămas cu convingerea că abia în întuneric văzul poate spera să devină viziune.

Expoziția e gîndită ca un traseu ce repetă gradual fazele eclipsei, dinspre prezență înspre absența luminii și revenirea în final la punctul ei maxim. Lucrările din expoziție, aidoma unor cuvinte într-un text, comunică între ele, fie anunță o schimbare de stare, fie se referă la un subiect comun, lucrări duble ce imită principiul stereoscopic. Peretele despărțitor semitransparent, ridicat pe mijlocul galeriei ca să creeze un culoar A-B, permite să se vadă dincolo de el imaginile și mișcarea vizitatorilor într-o vagă și ireală lumină, ca într-un vis.

                                                                 The Eclipse

Ce e important cînd vă apucați de ceva nou?

Un proiect nou înseamnă etape de pregătire, pornind de la imagine către idee sau invers, cercetare și muncă, evaluare și iarăși muncă. Nu știu dacă una e mai importantă decît alta. Ce este sigur important pentru orice proiect artistic la care lucrez este atelierul. Atelierul pentru mine nu e doar un loc de muncă sau un refugiu, e o zonă unde lucrurile încep să se ordoneze cumva de la sine, într-o liniște și un echilibru căutat. E acel loc departe unde te simți acasă. Dacă o pînză la care am pictat o lună păstrează pe suprafața ei bidimensională fiecare mișcare de penel, fiecare intenție sau șovăire, strat după strat, plus timpul, mici fragmente de viață, respirația, bătăile inimii, ce urme invizibile înregistrează an după an un spațiu unde pictez toate aceste imagini?

Cînd simțiți că ați găsit tonul și lucrurile încep să se lege?

La un moment dat îmi dau seama că lucrurile se leagă. La început lucrez intuitiv, din aproape în aproape, strîngînd cercul. Apoi, cînd iau distanță, observ ce anume le ține pe toate împreună. Abia atunci știu exact ce să fac și cu ce mijloace, astfel încît opera să se susțină singură, să se comunice autonom, dar să lase și suficiente deschideri de interpretare. Cînd o lucrare reușește să devină o enigmă și pentru mine, atunci o las în pace.

                                                                 The Wave 1

Ce vă interesează cel mai tare în ceea ce faceți?

Procesul în sine e fascinant. Cumva la limita dintre știință și crez. Sînt absorbit și totodată atent, urmărind dintr-o parte cum se desfășoară. Țin mult ca arta pe care o fac să comunice, să fie vie, unitară și complexă în simplitatea ei. Nu o văd ca pe un intermediar între mine și lume, un mijloc de expresie, ci mai degrabă ca pe un interlocutor, ca pe o entitate de sine stătătoare. Mă preocupă totodată și limitele picturii ca mediu, ce încearcă să reprezinte și prin asta să fixeze viața în plina ei desfășurare.

Cum lucrați?

Întîi de toate mă preocupă anumite imagini și starea pe care mi-o provoacă. Vreau apoi să înțeleg ce e așa special în ce am văzut, care e legătura și ce urmărește să-mi arate. Apoi extrapolez la ceea ce poate vedea altcineva, cercetez esența imaginii și funcția ei, mesajul ei subliminal. Nu prea fac poze acestor imagini văzute peste zi. Le păstrez și mi le reimaginez în memorie. Foarte rar fac schițe. Mai curînd îmi notez observațiile, ce și cum am văzut, în ce lumină, în ce situație, starea provocată, cum să o reproduc, la ce scară. Altfel, îmi urmez rutinele mele. Merg la atelier, cît îmi permite programul. Ideal ar fi să merg zilnic, dar puțini artiști își permit acest lux și eu nu sînt o excepție. Odată ajuns la atelier, ordonez mai întîi spațiul și apoi mă apuc efectiv de lucru. Se întîmplă să nu fac nimic productiv zile întregi, pînă să dau de ceva de luat în seamă.

interviu de Ana Maria SANDU