Victimă şi agresor

● De-a baba oarba de Edna Mazya, traducerea: Ada Maria Ichim. Cu: Alexandra Spătaru, Radu Stoian, Florin Crăciun, Adrian Georgescu, Adrian Loghin. Regia: Radu Stoian, coregrafia: Teodora Budescu, concept scenografic: Samuel Mihailovici, compoziție muzicală: Aurel Ciucur, light design: Cristian Ciopată, sunet: Daniel Octavian Nae, regie de scenă: Daniel Buglea. TNB, Programul 9G. 

Scrisă în 1993, piesa Jocuri în curtea din spate a scriitoarei israeliene Edna Mazya este inspirată de un caz real, care a împărţit societatea în două. În 1988, într-un kibuţ din nordul Israelului, șapte băieţi de 17 ani au violat o fată de 14 ani. Băieţii proveneau din familii „bune“, care au încercat să îi salveze, aruncînd vina pe victimă (acuzată că i-ar fi provocat). Scandalul a fost efervescent şi a dus la un proces controversat. Unii dintre băieţi nu au fost acuzaţi iniţial (ca urmare a manevrelor salvatoare ale familiilor lor), dar în urma dezvăluirilor din presă şi a presiunii publice, toţi cei șapte agresori au ajuns în instanţă. Condamnările nu au fost egale, ţinîndu-se cont de circumstanţele fiecărui inculpat. Primul lucru care frapează în textul Ednei -Mazya, care ficţionalizează acest caz cu doar patru agresori, este exact finalul, cu pronunţarea pedepselor. În piesă, instigatorul, Asaf, care nu este şi violator, este declarat nevinovat în lipsa probelor, deşi fără iniţiativa şi contribuţia lui, fapta nu ar fi avut loc. Aici apare un prim subiect de dezbatere: dacă incidentul a fost urmarea unei manipulări atent conduse de Asaf, care şi-a coordonat prietenii într-o acţiune agresivă din punct de vedere psihic şi afectiv, apoi şi fizic, şi a exploatat vulnerabilităţile, mentale şi emoţionale, ale unei adolescente, care este responsabilitatea lui, a părinţilor şi a profesorilor pentru fapta comisă? Educaţia în familie şi şcoală ar trebui să ofere adolescenţilor modele de comportament, să-i pregătească pentru înţelegerea propriului corp, să le inducă şi dezvolte respectul pentru celălalt. În ce măsură sînt copiii responsabili de faptele lor (de care, de altfel, sînt vinovaţi, dar vinovăţia nu implică neapărat şi responsabilitate) şi în ce măsură ar trebui să dea socoteală pentru ele adulţii? Se poate pune totul pe seama furtunilor hormonale şi a teribilismului specifice vîrstei? Sînt adolescenţii victimele unui sistem de educaţie eşuat?

Un alt subiect se deschide aici, în strînsă legătură cu primul: nesfîrşita discuţie despre responsabilitatea victimei, care „provoacă“ agresorul. Şi aşa sărim direct din naraţiunea ficţionalizată a Ednei Mazya din 1993 în realitatea din România anului 2019. În luna ianuarie a acestui an, a apărut în presă o serie de investigaţii (exemplu: în Libertatea – „Cum batjocoreşte Justiţia fetele de 10 ani violate“ de Mirela Neag, Adriana Oprea, Cătălin Tolontan și Răzvan Luțac) care arată că, deşi Ministerul Justiţiei susţine că sînt peste 500 de cazuri de pedofili condamnaţi, multe dintre pedepse sînt mici sau fără executare întrucît magistraţii consideră că victimele, fete de 10-13 ani, au consimţit actul sexual sau l-au provocat, îmbrăcîndu-se sumar. Dintr-odată, cazul lui Dvori, personajul Ednei Mazya, devine insuportabil de real.

Piesa a fost montată în România în 2011 de regizorul Bobi Pricop, ca examen de licenţă, spectacolul avînd parte de recunoaşterea criticii şi de o serie de reprezentaţii la Teatrul Act. De curînd, a fost produs un nou spectacol, creat tot de o generaţie tînără, la TNB, în programul 9G. Sub titlul De-a baba oarba, spectacolul regizorului Radu Stoian (care apare şi ca actor, în rolul lui Asaf) echilibrează mai multe perspective, unele antagonice: versiunea victimei şi cea a agresorilor, spaţiul de joc (teren de fotbal / părculeţ) al adolescenţilor şi spaţiul oficial, în care se derulează procesul, naraţiunea reală şi interpretarea ei în instanţă. Scenografia (realizată din materialele din magazia de decoruri a TNB, după un concept de Samuel Mihailovici) şi regia construiesc împreună spectacolul la intersecţia acestor medii. Interesant este că, de exemplu, în ambele spaţii de acţiune, al adolescenţilor şi al magistraţilor, apar forme de hărţuire. Copila este manipulată de băieţi, provocată să-şi dovedească „maturitatea“ şi agresată. Procuroarea este hărţuită de avocaţi, care afişează un misoginism subversiv faţă de ea, în timp ce sînt agresivi verbal cu victima (este un abuz psihologic, de fapt). De altfel, scriitoarea propune folosirea aceloraşi actori pentru ambele medii, victima şi agresorii transformîndu-se, printr-un element de costum (roba), în procuroare şi avocaţi. Juxtapunerea mediilor şi personajele duble permit examinarea unor comportamente care se înrădăcinează în copilărie şi se agravează la maturitate precum -bullying-ul care poate degenera în violenţă fizică. În acelaşi timp, se oferă actorilor ocazia de a explora registre diferite, iar distribuţia din De-a baba oarba profită din plin de asta. Alexandra Spătaru face din Dvori o adolescentă obişnuită, adică rebelă, care vrea să pară mai matură decît e, deşi nu îşi stăpîneşte impulsurile, şi o procuroare stăpînă pe sine, cu o umanitate caldă, dar reţinută. Băieţii au caractere diferite, cu Asaf (Radu Stoian) ca mascul Alfa al grupului, cu Sela (Florin Crăciun) şi Gidi (Adrian Georgescu) drept locotenenţii săi, care îl urmează şi îl copiază, şi cu Shmulik (Adrian Loghin), ratatul, hărţuit de ceilalţi, de la care „împrumută“ comportamentul abuziv pentru a se apăra, ajungînd astfel, la rîndul său, hărţuitor. Descătuşarea lor agresivă apare cînd sînt împreună, este catalizată de apartenenţa la grup. Este puţin probabil ca fiecare singur să devină agresor, căci violenţa izbucneşte sub impulsul şi controlul unuia dintre ei, Asaf, singurul care nu participă fizic la agresiune, ci doar o orchestrează. Comportamentul exploziv devine reţinut atunci cînd actorii joacă rolurile avocaţilor, cinici, manipulatori şi intimidanţi şi care funcţionează ca un personaj colectiv.

De-a baba oarba este un spectacol de văzut mai ales de către publicul tînăr, eventual însoţit de discuţii cu psihologi, profesori şi medici. Pe fondul lipsei de educaţie sexuală în şcoli, al recrudescenţei agresiunilor sexuale asupra minorilor, al unei Justiţii care protejează agresorii şi cultivă misoginismul, teatrul poate fi o voce pentru victime şi poate oferi un teren pentru dezbateri. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Florin Ghioca