● Cînd ploaia se va opri, de Andrew Bovell, regia: Radu Afrim, scenografia: Vanda Sturdza, cu: Ionuţ Vişan, Clara Flores, Cristian Popa, Florentina Năstase, Oxana Moravec, Ioan Coman, Mihaela Popa, Karl Baker, Alin Teglas. Teatrul „Toma Caragiu“ Ploieşti. 

Uneori, peştii cad din ceruri. Dacă asta se întîmplă într-un spectacol al lui Radu Afrim, nimic mai firesc. Preferinţa regizorului pentru peşti – cu care şi-a populat spectacolele, nu pe toate, dar destul de multe şi în cele mai bizare ipostaze – este cunoscută, dar în spectacolul ploieştean Cînd ploaia se va opri (prezentat în avanpremieră la final de stagiune, cu premiera la toamnă), pasiunea Afrimului se întîlneşte cu textul presărat cu peşti (şi multipremiat) al australianului Andrew Bovell. Piesa a mai fost montată o dată de Afrim, la Residenztheater München, dar revine asupra ei, lucru de înţeles, căci regizorul şi-a găsit în acest text unul dintre cei mai buni însoţitori ai lumilor sale interioare.

Textul este format dintr-o serie de scene scurte, cu elemente repetitive care reconstituie 80 de ani din istoria unei familii. O saga recreată dintr-un puzzle realist-magic, căci scenele din timpuri şi spaţii diferite se mixează într-o poveste despre vină şi transmiterea ei din generaţie în generaţie prin repetarea aceleiaşi greşeli: lipsa comunicării între părinţi şi copii, legătura constant fracturată dintre ei, care duce la un abandon reciproc. „Abia la mulţi ani după asta mi-am dat seama că a nu avea nimic de spus e doar un alt fel de avea atît de multe de spus, doar că nu îndrăzneşti să începi…“

Într-un oraş în care plouă interminabil, în 2039, Gabriel York îşi aşteaptă fiul pe care l-a abandonat cînd era copil şi care vine pentru că „Vrea ceea ce vor toţi tinerii de la taţii lor. Vrea să ştie cine e. De unde vine. Unde îi e locul. Şi habar nu am ce îi voi spune.“ Gabriel York nu are nimic să-i ofere la masă, dar din cer cade un peşte. Acestea sînt premisele: nevoia de identitate şi un miracol (supa de peşte este un laitmotiv, urmăreşte arborele genealogic ca o marcă identitară). Reconstrucţia, din obiectele moştenite într-o valiză, a trecutului pe care îl pretinde tînărul Andrew duce la un slalom între ploioasa Anglie şi secetoasa Australie, între iubiri şi despărţiri, poveşti de dragoste şi de familie în care copiii şi părinţii „pot fi uneori foarte cruzi“.

Afrim are talentul de a alege texte incitante ca teme, dar mai ales ca scriitură, construcţii dramaturgice complexe, unele aproape lirice, altele mizînd pe juxtapunerea realismului cu oniricul sau, în cazul de faţă, pe planuri multiple de memorie, în teritorii şi vremuri diferite care glisează unele peste altele într-o poveste fragmentară a cărei revelaţie finală, după un spectacol de trei ore, aproape că nici nu mai contează. Acesta e şi sfatul oferit spectatorului: să nu se încrînceneze să înţeleagă narativ povestea şi să distingă clar personajele ale căror identităţi sînt dificil de elucidat din cauza alunecărilor temporale şi a numelor aproape identice (în ciuda faptului că sînt prezentate de la început cu o biografie sumară). Piesele de puzzle vor construi imaginea integrală la final şi există riscul ca publicul să regrete că a pierdut frumuseţea spectacolului, încercînd să înţeleagă ceea ce va fi oricum înţeles. Ca la orice spectacol afrimian, spectatorul este invitat să se abandoneze lumilor fabuloase construite de regizor, în care povestea cuprinde, pe lîngă naraţiunea propriu-zisă, şi proiecţiile afective ale personajelor.

Personajele tinere şi mature traversează spaţii şi timpuri însoţite de cîteva motive recurente – ploaia necontenită, ca o pedeapsă divină (deşi nimic nu e religios în spectacolul lui Afrim), supa de peşte, vopsitul pereţilor (curăţarea identităţii de traumele trecutului). Există un traseu al vinei primordiale, toţi sînt rezultatul unui trecut şi al erorilor acestuia, destinele lor sînt grevate de greşelile neştiute ale unor strămoşi necunoscuţi. Ultimul descendent îşi începe viaţa la finalul unui lung şir de nefericiri. Morţi, dispariţii, sinucideri, abandon – o cantitate uriaşă de tragedii sufocă cei 80 de ani de istorie familială. Piesa lui Andrew Bovell (ce aminteşte ca structură de romanul lui David Mitchell Atlasul Norilor) este un rebus complicat, cu juxtapuneri de poveşti care aparent nu duc nicăieri. Dramaturgul australian reinterpretează un motiv biblic – potopul ca formă de suferinţă – dintr-o perspectivă nereligioasă. Afrim construieşte această poveste enigmatică în felul său unic, cu ample respiraţii onirice într-un spaţiu realist minimalist (decorul excelent – ca şi cel de la Năpasta, de la TNB – aparţine Vandei Sturdza). În fundal, în bibliotecă sînt geamantane cu peşti (unii sînt reali, precum cel căzut din cer şi, astfel, mirosul mării se insinuează discret în sală). Peştii se poartă în valize de la o destinaţie la alta, ca o tară, singurul bagaj identitar. În oala cu supă de peşte, unele personaje îşi vîră capul şi accentuează trauma. Afrim adaugă astfel motive recurente, vizuale şi coregrafice, amplificîndu-le pe cele din text. De exemplu, reproşurile fiului o „leagă“ pe mamă de scaun. Culpa se poartă ca o cămaşă de forţă. Gestul va fi repetat, în alt context, de o altă generaţie. Un cuplu matur îşi coregrafiază relaţia dansînd cu obiecte casnice: aragaz, frigider, maşină de spălat – aceleaşi obiecte care, individual, marchează rateurile familiale în trecut. Mărcile regizorului (pluşaţii uriaşi şi „pictura“ cu lumină pe corp) apar şi aici. Un cangur pluşat intră într-un bar din deşertul australian. Trupuri contorsionate în nefericiri presimţite vibrează spasmodic, ca peştii pe uscat, şi amintesc de „Amanţii“ lui Magritte, cu capete înfăşurate. Afrim nu se dezminte cu suprarealismul său, amestecă nu numai fragmente de viziuni asupra realităţii, ci şi sentimente, stări şi percepţii supradimensionate care hipnotizează. Trupa ploieşteană cu care regizorul lucrează constant de ani buni funcţionează impecabil ca grup de individualităţi. Personajele sînt conturate distinct, dar păstrează o melancolie nedefinită care le dă aparenţa de „familie“.

Abilitatea lui Radu Afrim de a vedea lumea pluridimensional, prin integrarea afectelor şi percepţiilor supradimensionate în realitate, se potenţează fericit prin stranietatea textului lui Andrew Bovell. Şi ploaia se va opri cînd cineva va rupe tăcerea.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: R. Afrim