Gilda

● Compania de Teatru Giuvlipen, albastru / portocaliu, adaptare liberă după Joe Penhall, muzica live: Poetrip, scenografia: Laurențiu Ridichie, regia: Mihai Lukács, cu: Zita Moldovan, Iulian Gliță, Claudiu Dumitru, Centrul de Teatru Educaţional Replika. 

O femeie romă ajunge într-un spital de boli nervoase din România. Cum va fi experienţa ei cu sistemul medical autohton? Asta investighează spectacolul lui Mihai Lukács, albastru / portocaliu, produs de Compania de Teatru Giuvlipen (care face teatru feminist rom şi a produs, printre altele, spectacolul regizat tot de Lukács, Cine a omorît-o pe Szomna Grancsa?) în proiectul SASTO, VESTO! finanțat de Open Society Founda­tions. Cu premieră la finalul stagiunii trecute la Centrul de Teatru Educaţional Replika din Bucureşti, albastru / portocaliu funcţionează ca o turnantă pentru cîteva din rateurile societăţii, urmărind două direcţii: o analiză a rasismului antiromi şi o panoramare a sistemului medical românesc şi a „avariilor“ sale.

Mihai Lukács rescrie piesa cu acelaşi titlu a britanicului Joe Penhall, în care un pacient de culoare dintr-un spital psihiatric se crede fiul unui dictator african. Esenţa textului original – temă, subiecte, personaje – se păstrează în adaptare, dar este reimaginată în context autohton, unde romii sînt ţinta (preferată a) discriminării, de unde şi scenografia lui Laurențiu Ridichie, care creează un fel de hartă miniaturală a zonelor din capitală în care trăieşte populaţia romă.

Gilda a urmat un tratament pentru schizofrenie şi vrea să părăsească spitalul, dar medicul ei crede că încă nu este stabilă şi că mediul în care s-ar întoarce – marcat de precaritate financiară, lipsa unei locuinţe şi a familiei sau prietenilor – ar distruge fragilul echilibru obţinut şi ar condamna-o definitiv. Şeful secţiei consideră însă că Gilda ocupă un pat care ar putea fi dat altcuiva, care „nu este ca ea“.

„Oameni ca tine“ este o replică – a medicilor adresată Gildei – ce concentrează mentalitatea discriminatorie pe care o purtăm în noi, chiar şi latent, este expresia eşecului nostru personal de a ne conforma retoricii oficiale „tolerante“. În raport cu Gilda – şi cu „oameni ca ea“ –, cei doi doctori se poziţionează involuntar, la început, conform schemei cu poliţistul bun şi poliţistul rău, pentru ca pe parcursul spectacolului opiniile lor să se nuanţeze şi diferenţele să se atenueze (deşi conflictul dintre ei se adînceşte). N aş zice că tînărul doctor (Claudiu Dumitru – nu ştiu dacă a fost cu intenţie, dar etnia medicului, posibil/aparent similară cu cea a pacientei, ar putea „justifica“ în spectacol grija acestuia faţă de ea), aspirant la o carieră medicală care depinde de bunele relaţii cu şeful său, este ipocrit din cauză că de sub umanitatea sa se iţesc colţii stereotipurilor discriminatorii, ci mai degrabă că mintea sa este dispusă să fie deschisă atîta timp cît propriile sale interese sînt satisfăcute. În momentul în care, pentru sine, lucrurile încep să meargă prost, disponibilitatea sa spre umanitate scade. Medicul-şef (Iulian Gliţă în rolul unei veritabile canalii), aflat aproape de vîrful sistemului, suficient cît să-şi permită afişarea mizantropă a rasismului, va adopta o retorică prudentă atunci cînd poziţia sa este ameninţată. Practic, cei doi au parcursul unor politicieni şi utilizează arsenalul cunoscut (şantaj, intrigi, subterfugii, bonus demenţa puterii la medicul-şef).

Spectacolul este alcătuit exclusiv din discuţii despre/cu pacienta (problematica ei etnică, socială, medicală) şi despre sistemul medical, învăluite de universul sonor realizat live de trupa Poetrip. Această structură performativă are mai multe consecinţe. Una se referă la Gilda, pacienta romă care nu este subiect, ci obiect al discuţiilor (şi „electorat“ manipulabil) în sensul că medicii dezbat idei în legătură cu ea ca reprezentantă a unei tipologii sociale, nu empatizează cu ea ca persoană. Gilda (minunata actriţă Zita Moldovan) încetează să fie, în ochii lor, o fiinţă umană, este un actant public faţă de care trebuie să se poziţioneze. Evoluţiile lor, doctori şi pacientă, sînt astfel paralele (cele două culori complementare din titlu trimit tocmai la ideea de argument şi contraargument, în text acest lucru ­fiind explicitat metaforic de perspectiva Gildei asupra portocalelor, pe care le vede albastre). De altfel, personajul Gilda este un construct care concentrează mai multe „ţinte“ ale discriminării din societatea românească: este femeie, de etnie romă şi suferă de schizofrenie. Misoginismul, rasismul antirom şi stigmatizarea bolnavilor psihici fac ravagii în mentalul colectiv autohton. Gilda are o gîndire neîngrădită de cutume sociale, boala o face instabilă şi uneori agresivă, dar ea este conştientă de realitatea aspră în care trăieşte şi de care poate „fugi“ doar reinven­tîndu şi biografia (se crede, pe rînd, fiica unor personalităţi publice). Prin urmare, Gilda nu este uşor de suportat, de înţeles, de acceptat. Doar că toate reproşurile la adresa ei ricoşează în sfera „viciilor“ de rasă, gen sau medicale.

O altă consecinţă se leagă de retorica rasismului antiromi existentă în spaţiul public. Cum personajele-medici sînt educate şi inteligente, argumentaţia lor trece dincolo de locurile comune ale rasismului de duzină şi aduce la lumină cam tot ce se gîndeşte şi se afirmă în societate pe această temă. Gilda şi medicii sînt exponenţii a doi poli sociali antagonici, iar publicul este mai degrabă reprezentat de cei care judecă decît de cel judecat, astfel că, la intrarea în spaţiul de joc, spectatorilor li se oferă halate medicale (de chirurg).

În sfîrşit, demersul lui Mihai Lukács se configurează mai mult ca o dezbatere performativă decît ca un spectacol, întrucît înşiruirea de lungi discuţii poate deveni monotonă prin repetitivitatea formatului. Dar pierderea pe care am resimţit-o aici a fost mai degrabă legată de diluarea evoluţiei retoricii celor doi medici, schimbările lor în argumentaţie fiind prea lente şi, prin urmare, riscînd să nu fie remarcate.

albastru / portocaliu este un performative debate, inconfortabil pentru buna părere despre sine a majorităţii. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Larisa Baltă