● Vestul singuratic, de Martin McDonagh, traducerea: Bogdan Budeş, regia: Cristi Juncu, scenografia: Carmencita Brojboiu. Cu: Florin Piersic Jr., Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu, Ioana Calotă / Corina Dragomir. Teatrul Nottara.  
 
Martin McDonagh are o personalitate ambivalentă. În dramaturgie este preocupat atît de identitatea irlandeză (Trilogia Leenane: The Beauty Queen of Leenane, A Skull in Connemara, The Lonesome West şi Trilogia Insulelor Aran: The Cripple of Inishmaan, The Lieutenant of Inishmore şi The Banshees of Inisheer, ultima nepublicată), cît şi de poveşti kafkiene în care problematizează teme generale precum relaţia dintre dictatură şi imaginaţie (Omul-pernă). Scrie teatru, dar face şi film. A cîştigat un Oscar pentru scurtmetrajul Six Shooter (2004) a cărui poveste cu criminali psihopaţi va fi preambulul a două lungmetraje pe aceeaşi temă, magnificul In Bruges (2008) şi Seven Psychopaths (2012). Printre trăsăturile esenţiale ale scriiturii lui Martin McDonagh se află acuitatea identificării temelor, profunzimea abordării acestora, imaginaţia debordantă, replica ascuţită şi umorul suculent, cu tuşe negre, inteligent şi de-a dreptul indecent.
 
McDonagh este cunoscut în România, nu numai datorită filmului In Bruges, ci şi spectacolelor cu piesele sale. Cel mai cunoscut spectacol îi aparţine lui Radu Afrim, Omul-pernă la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, un punct de reper în cariera regizorului şi în istoria teatrului brăilean. Latura socială a scriiturii lui Martin McDonagh a fost abordată de mai mulţi regizori (Vlad Massaci, Szabó K. István, Andreea Vulpe), iar Cristi Juncu este unul dintre constanţii admiratori ai dramaturgului irlandez. Cu Vestul singuratic de la Teatrul Nottara, Juncu este la a doua montare a acestui text, după o primă variantă la Teatrul 74 din Tg. Mureş. 
 
Cele două Trilogii ale lui Martin McDonagh scanează comunităţile izolate ale irlandezilor, zone în care alcoolul şi lipsa de speranţă domină o populaţie rudimentar educată şi abrutizată de sărăcie. Universul descris este cenuşiu, murdar, dezolant, năclăit în propria neputinţă, de-a dreptul fetid. O margine de lume uitată de oameni şi de Dumnezeu în care singura preocupare este supravieţuirea prin alcool. Crimele şi sinuciderile sînt parte integrantă din viaţă, aşa că ele nu merită să fie nici pedepsite, nici deplînse, căci oamenii din sătucul rătăcit pe hartă suferă de o cronică tăbăcire a sentimentelor şi moralei. Ororile sînt tolerate nu din cauză că oamenii sînt amorali, ci pentru că realitatea dură pe care o trăiesc le-a atenuat percepţia odiosului şi le-a imunizat afectele. Focusul în Vestul singuratic este pe relaţia fraţilor Connor, ale căror tachinări din copilărie se prelungesc la maturitate. În lipsa unor preocupări adulte (dragoste, relaţii, muncă, responsabilităţi, cultură), Coleman şi Valene îşi continuă rivalitatea infantilă, acutizată uneori pînă la proximitatea pericolului real, căci adrenalina creşte şi „jucăriile“ maturităţii nu mai sînt inofensive. Ceea ce îi caracterizează este uşurinţa cu care ajung de la o ceartă oarecare la un conflict cu potenţial letal. Abrutizarea lor este marcată de limbaj, deteriorat şi licenţios (excelentă traducerea lui Bogdan Budeş), care denotă lipsa de educaţie şi incapacitatea de comunicare. Contrapunctul acestui cuplu degradat uman este părintele Welsh, un preot catolic eşuat în misiunea sa. Conştient de imposibilitatea de a opri ororile şi de a trezi conştiinţele, părintele Welsh se îneacă un timp în alcool pînă cînd se îneacă de-a binelea. Ratarea lui duce la un armistiţiu între cei doi fraţi, dar calmul este de scurtă durată. Nimic nu reuşeşte să trezească din amorţeala minţii şi a sentimentelor acest colţ de lume înăcrit în propriile miasme, nici măcar tînăra Girleen, a cărei adolescenţă în floare sensibilizează prea puţin inimile anchilozate ale bărbaţilor. De altfel, feminitatea lui Girleen este ascunsă de o atitudine profund masculină, de la alegerea hainelor (o uniformă de camuflaj) la activităţi (vînzarea de băutură la domiciliu). Ca pe toată lumea din sat, abrutizarea a cuprins-o şi pe ea: nu ştie să fie senzuală şi este incapabilă să-şi exprime sentimentele. De altfel, feminitatea este o necunoscută în zona asta ermetic închisă în propria disfuncţionalitate. Echipa feminină de fotbal, singura mîndrie locală, îşi bate, la propriu, adversarele pe teren. Asta pentru că alcoolul şi violenţa sînt elemente cotidiene obligatorii pentru supravieţuirea pe acest pământ uitat. 
 
Scenografia Carmencitei Brojboiu conturează un spaţiu sărăcăcios în care noile achiziţii „megalomane“ ale lui Valene (aragazul) par stinghere, teleportate accidental. Miza spectacolului apasă pe actori, cărora li se oferă personaje consistente, cu vînă şi zvîc, la intersecţia dintre tragic, ridicol şi absurd. Reuşita absolută este a lui Florin Piersic Jr., al cărui Coleman se înscrie în seria marginalilor din Freak Show (one man show-ul său de neratat). Un bărbat însigurat, cu dicţia afectată de pietrele aruncate în cap de fratele său în copilărie (jocuri „nevinovate“), cu vorba tăioasă, ascuţită de ironie, fire impulsivă şi inertă totodată. Viaţa lui este umplută de elemente derizorii care devin, în absenţa altora, esenţiale, astfel încît frizura sau chips-urile pot fi motiv de crimă, căci, ca toţi ceilalţi, Coleman suferă de o lipsă totală de bun-simţ în ierarhizarea gravităţilor. Piersic Jr. face din el un disfuncţional simpatic, care jonglează, aparent inocent, cu umorul obscen al copiilor retardaţi. Este remarcabil modul în care actorul păstrează tiparul personajului, fără a-l pierde o clipă sau a-l epuiza, înzestrîndu-l cu un farmec înduioşător şi cu o agresivitate latentă, capabil să fascineze, să amuze, dar şi să îngrozească. Fraţii Connor nu au devenit niciodată adulţi, sînt infantilizaţi de mediul în care trăiesc, aşa că Valene al lui Vlad Zamfirescu nu pare a trece de stadiul de adolescent teribilist şi fanfaron, un fel de cocalar irlandez, locvace ca un papagal şi la fel de profund, fascinat de statuete religioase. De partea cealaltă, părintele Welsh pare aterizat din greşeală în această meserie al cărei scop îl intuieşte, dar de care e evident depăşit şi pentru care nu pare a avea vreun har. Andi Vasluianu, obişnuit mai degrabă cu roluri de băieţi răi, se simte oarecum inconfortabil în misiunea dificilă de a face din acest personaj nevolnic unul credibil. Corina Dragomir (pe dublu rol cu Ioana Calotă) are şi ea o stîngăcie în Girleen, nereuşind să-i dea puştoaicei un contur prea clar. 
 
Spectacolul are un ritm negrăbit, căci nimic nu e urgent prin colţurile Irlandei. Uneori acest lucru este benefic – sînt scene minunat construite –, alteori show-ul trenează. Pentru cine are însă răbdare să pătrundă în acest univers, există răsplata umorului tragic al lui Martin McDonagh în excelenta interpretare a lui Florin Piersic Jr.  
 
Oana Stoica este critic de teatru.
 
Foto: H. Petraşcu