Evanghelia după Iisus

● Uitasem, text și regie: Gabriel Sandu. Cu: Nicholas Cațianis, Edith Alibec, Andrei Raicu (muzică live), video: Ana Cârlan, scenografie: Andra Manea, muzică originală: Andrei Raicu, ilustrație: Andrei Popa, light design: Dragoș Petrișor. Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. POINT.

Uitasem, recenta premieră de la Point, Bucureşti, a lui Gabriel Sandu, dramaturg, regizor, jurnalist şi (mai puţin) actor, este un spectacol oarecum bizar în peisajul cultural local. Ciudăţenia (nu în sens negativ, ci al ieşirii din standardele scenice, de la preocupări tematice la cele estetice) producţiei se acumulează din toate părţile: subiect, scriitură, dramaturgia de scenă, performativitate. Pe toate, Uitasem le fentează un pic, nu cît să dărîme limite, ci doar cît să pună o perspectivă cîş asupra lor, oarecum în disjuncţie cu discursul scenic standard.

Textul spectacolului, premiat în cadrul competiției Focus Drama 2018, porneşte de la un caz real: un băiat din Galaţi, crescut într-un garaj, pe care mama lui îl crede Iisus. Gabriel nu a mers la şcoală pînă la 12 ani, dar, odată cu preluarea cazului său de către serviciile sociale, a fost şcolarizat şi integrat social. Ultimul reportaj despre caz îl prezintă pe Gabriel la 17 ani şi de aici încolo începe, practic, textul celuilalt Gabriel. Dramaturgul Gabriel Sandu imaginează o posibilă evoluţie a acestui personaj şi îi creează un prezent ficţional, ba chiar îi plasează inserturi ficţionale în trecut. Prin urmare, spectacolul este o ficţiune pornită dintr-o realitate, dar care nu mai are nici o legătură cu ea, un sequel, ficţional şi performativ, al unei istorii adevărate, plasat cronologic în continuarea originalului. Astfel, evoluţia imaginară a personajului din spectacol, rebotezat Marius, este concomitentă cu cea a persoanei reale, Gabriel. Practic, Marius este o potenţială versiune a lui Gabriel, nu este un Gabriel performat.

Ce se urmăreşte este maturizarea acestui personaj pornit atît de bizar în viaţă. Iar întrebarea nu este cum s-ar maturiza Iisus, ci cum o face un adolescent căruia i-au fost sabotate resorturile sociale: fără şcoală, educaţie, conexiuni sociale, el a trăit exclusiv în universul delirant al mamei sale. Aşa că dramaturgul investighează două direcţii: impactul poveştii religioase asupra personajului şi fragilitatea/fragilizarea lui. Ceea ce rezultă este un poem dramatic care analizează, într-o ramă biblică, modul în care sărăcia şi traumele determină traseul individului (religia şi Biserica apar, ca subiecte, şi în altă piesă a lui Gabriel Sandu, Tatăl meu, preotul). Viaţa îl duce pe Marius la Berlin, unde o întîlneşte pe Elena, o Maria Magdalena pe care, aparent, o salvează. Cadrul biblic se opreşte aici, căci ficţiunea contemporană o bate pe cea sacră. Nu există nici un happy-end, dar nici nu se prefigurează vreo tragedie („Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici fierbinte, am să te scuip din gura Mea“ – Apocalipsa lui Ioan). Lucrurile se opresc la mijloc, în zona de dramă în care eşuează, de multe ori neştiuţi, alteori făcînd subiectul ştirilor de la ora 5, antieroii precarităţii materiale şi morale. Marius şi Elena sînt imigranţi economic şi social, alungaţi din ţară de completa nepăsare a tuturor faţă de ei. Amîndoi au suferit abuzuri, aşa că energia lor se va duce pe anihilarea amintirilor, de unde şi leitmotivul spectacolului, care îi dă şi titlul. A uita este o etapă în procesul de vindecare, dar cele două personaje sînt forţate, de fapt, să-şi reamintească mereu traumele, prin urmare rămîn într-o permanentă convalescenţă, zgîndărindu-şi rănile.

Spectacolul vorbeşte despre vulnerabili şi vulnerabilităţi, despre cum abuzatul devine abuzator sub presiunea unei societăţi care extrage profit din orice, inclusiv din suferinţă. Societatea colcăie de violenţă, sărăcie şi demenţă, sistemul social se află într-o degringoladă deloc poetică, dar textul are pasaje lirice, inclusiv unul despre căprioare, cruzime şi frică, o metaforă a inocenţei asasinate.

Scenografia este minimalistă şi versatilă ca semnificaţie, cu un element fix, o cadă, căci baia pare spaţiul ideal pentru o poveste pe care o ştim cu toţii (a sărăciei, mizeriei şi traumei), dar o ţinem departe de ochii lumii. Fondul sonor este creat live, cîteva proiecţii (unele cu rol narativ) alunecă pe un ecran mic şi plasat (prea) sus, dar nu în asta stă spectacolul, ci în actori. Nicholas Caţianis reproduce imaginea christică fără a o parodia, se asociază cu clişeul vizual pentru a-l distruge din interior. Marius nu e Iisus, nu se salvează pe sine şi nici pe alţii, în ciuda eforturilor, dar ceva din aura pe care mama lui sau boala ei i-au pus-o pe umeri i-a influenţat destinul. Nu l-a făcut mai puternic, ci mai vulnerabil. Marius îşi spune singur povestea, departe de implicarea pasională apostolică, dimpotrivă, e detaşat, nu lipsit de emoţie, ci deasupra ei, ca şi cum ar pluti, nu pe nori sau ape, ci într-o lume interioară. Cum îţi negociezi statutul mesianic în realitate, ce faci cu viaţa ta cînd nu eşti cel care ştiai că eşti?

Edith Alibec a fost, pentru mine, surpriza acestui spectacol. O actriţă versatilă, stăpînă pe instrumentele sale ludice, cu un joc matur, motivat, care trece uşor, dar nu superficial, dintr-un registru în altul, din personaj psihologic într-unul caricatural, din concentrarea pe text în corporalitate. În scena interviului, Alibec o joacă pe moderatoarea TV cu un text redat neinteligibil, în care sensurile se fac din ton, dar ceea ce construieşte ea acolo, în contrapunct cu personajul interpretat realist de Caţianis, este o panoramă largă de mentalităţi şi atitudini care include indiferenţa la suferinţă şi dependenţa de senzaţional.

Cu un text experimental, poate un pic teribilist, Uitasem coboară povestea lui Iisus din sacru în cotidian, dintr-un trecut mitologizat într-un prezent cotidian. Povestea se degradează, adică pierde sensurile nobile şi optimiste, măcar ca promisiune: suferinţa nu mai mîntuieşte, iar cei săraci nu vor moşteni pămîntul. De unde şi crucificarea finală a personajelor, inocenţii deveniţi „tîlhari“, după care nu mai există nici o înviere.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Adi Bulboacă