Iluzii, de Ivan Vîrîpaev, regia Cristi Juncu; cu: Tudor Istodor, Diana Cavallioti, Andi Vasluianu, Irina Velcescu / Vlad Zamfirescu, Ada Simionică, Theo Marton, Raluca Aprodu. Teatrul Act.

Patru actori tineri spun povestea de dragoste a două cupluri de peste 80 de ani. Îmbrăcaţi casual, aşezaţi relaxaţi pe podiumul de la Teatrul Act, înveliţi în pleduri sau geci, cei patru scanează nişte vieţi, de la moarte înapoi la prima întîlnire. Un teatru narativ, bazat exclusiv pe o poveste aproape telenovelistică (dragoste, viaţă, moarte, rămas bun, revelaţii despre dragostea-care-e-atunci-cînd), pe care o dinamitează din cînd în cînd (cu nişte intermezzo-uri de tip farsă care anulează melodrama, semn că autorul se joacă serios cu nevoia spectatorului de a se înduioşa).

Ivan Vîrîpaev face parte din tînăra generaţie de scriitori care schimbă expresia „marea cultură rusă“ în „noua revoluţie rusă“. Sigur, revoluţia este în raport strict cu „marea cultură“, altfel dramaturgii ruşi se înscriu în stilul obişnuit al scriitorilor americani (sic!): teme contemporane, scriitură abrazivă, replică sclipitoare, umor, totul într-o estetică minimalistă. Pentru americani, minimalismul este felul lor „tradiţional“ de a scrie teatru, dar pentru ruşi asta e formă „obraznică“ de a-şi proclama independenţa faţă de „marea cultură“. Vîrîpaev şi-a cîştigat notorietatea cu cîteva texte (Oxygen – după care a făcut şi un film, Vise, Iluzii) preluate de teatre din Franţa, Marea Britanie şi Polonia.

Dincolo de teme sau estetici, textele lui au calitatea preţioasă de a fi vii, adică sună firesc pe scenă, lucru care se datorează formaţiei iniţiale a autorului, aceea de actor (este şi cazul altor dramaturgi, de la Eric Bogosian la Evgheni Grişkoveţ). Asta ar fi una dintre cele mai importante caracteristici ale noii dramaturgii: „umanizarea“ scriiturii. În Iluzii, această calitate este esenţială şi are un rost aparte, adică face piesa suportabilă. Concret, textul se rezumă la a spune nişte poveşti de viaţă. Cu tot izul lor de telenovelă pe texte de Paulo Coelho (intenţia autorului este parodică), poveştile sînt doar spuse, nu şi puse în scenă, prin urmare le lipseşte elementul „spectacol“. Sau poate exact asta era miza lui Vîrîpaev?

Dramaturgul pulverizează noţiunea clasică de „teatru“, anulează spectaculosul în favoarea unei austerităţi extreme: patru actori stau şi povestesc ceva, conturînd minimal personajele cu o intonaţie, o expresie a feţei sau un gest. Un teatru pur narativ. Doar scriitura ţine trează atenţia spectatorului. Textul începe, continuă şi se termină cu căutarea sensului vieţii şi găsirea lui în dragoste („dacă dragoste nu am, nimic nu sînt“). Dar iubirea absolută, aşa cum ne învaţă citatele din Biblie şi reclamele la telefonia mobilă, nu e niciodată cea pe care o avem deja, care scîrţie un pic, a cărei pasiune s-a banalizat, ci una viitoare pe care o vom simţi cu toate celulele corpului nostru, care ne va face să ne ţipăm fericirea în fiecare secundă, din toate străfundurile fiinţei noastre. Şi uite aşa, îndoindu-se de propriile poveşti de dragoste, de vieţile construite în jurul lor, două cupluri trecute binişor de 80 de ani descoperă înaintea (sau de frica) morţii că iubirea a trecut pe lîngă ei sau a fost întruchipată de cu totul altcineva decît crezuseră o viaţă întreagă. Oamenii caută dragostea, deşi au trăit toată viaţa în prezenţa ei. Prin urmare, viaţa (sau moartea) li se dă peste cap pentru nişte... iluzii. Cuvintele celebre şi mult prea folosite ale Sfîntului Pavel au ajuns să streseze omenirea în loc să o salveze. Omul vrea să găsească iubirea măcar în ultimul ceas, să se stingă împăcat că ştie ce e dragostea (sensul vieţii pare a fi să murim mulţumiţi). Brodînd un pic patetic în jurul triunghiului viaţă – dragoste – moarte, Vîrîpaev îi dă spectatorului emoţie şi aforisme înţelepte (dragostea înseamnă reciprocitate), dar exact cînd acesta se aşezase mai bine pe băncuţele de la Teatrul Act şi scosese batista, spectacolul, aşa nespectaculos cum e, o ia razna. De „vină“ este, din nou, textul. Dramaturgul sparge bunul mers melodramatic al poveştii cu nişte supape groteşti, mici farse bazate pe improvizaţie care dezumflă drama, relaxează conflictul, deconstruiesc povestea, îi taie elanul lacrimogen.

Regizorul Cristi Juncu se ţine bine de provocarea dramaturgului rus şi de estetica austeră. Păstrîndu-şi aceeaşi discreţie regizorală pe care o exersează în toate spectacolele cu texte contemporane, Juncu mizează, ca de obicei, pe text şi pe actori cu care creează un basm modern în care povestitorii sînt şi personaje, doar un pic reliefate. Cum există mai mulţi naratori, personajele trec uneori de la unul la altul cu gestul, mimica sau vocea care le caracterizează. Regizorul şlefuieşte această acurateţe a fiecărui personaj, obţinută cu economie maximă de mijloace întrucît este singurul element „spectaculos“. Juncu a lucrat cu două distribuţii de cîte patru actori care se pot combina în orice formulă posibilă. Este vorba despre colaboratori vechi ai regizorului – Andi Vasluianu, Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Tudor Aaron Istodor, Ada Simionică, Theo Marton –, mai noi – Diana Cavallioti – şi nou venita Raluca Aprodu. Este interesant de văzut măcar două spectacole care să cuprindă toţi actorii (din păcate, am reuşit să văd doar şapte actori din opt, fără Ada Simionică) pentru că abia atunci munca regizorului se „arată“ cu discreţie: există cîte un prototip pentru fiecare narator şi pentru fiecare personaj din poveste care se păstrează în toate variantele, fără a fi riguros identice. Juncu îi direcţionează pe actori, dar nu îi încorsetează în tipare rigide, ceea ce e o mare calitate regizorală (nu prea apreciată de juriile Uniter care preferă să li se scoată ochii cu regia). Formula de teatru narativ a mai fost încercată de Cristi Juncu la Teatrul 74 din Tîrgu Mureş cu Hoţii de Conor McPherson în care juca Theo Marton şi de Vlad Massaci cu Bash. O trilogie contemporană la Teatrul Act, avîndu-l în distribuţie pe Vlad Zamfirescu. Dificultatea principală într-o astfel de formulă performativă este vulnerabilitatea actorului care, la mică de distanţă de spectator, cu mijloace minime, fără „artificii“ ca mişcare, decor, costume, relaţie cu partenerii de scenă, trebuie să construiască credibil o poveste cu personaje cu tot. E ca şi cum ai juca singur într-un film 3D pentru care produci şi efectele speciale. Bizar este că lui Juncu & co le reuşeşte. Iluzii este o piesă despre cum nu (mai) recunoşti dragostea de lîngă tine şi un spectacol despre cît de buni pot fi opt actori şi un regizor. Şi pentru toate astea e de vină siberianul Ivan Vîrîpaev.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: B. Bobocescu