Coregraful şi performerul Sergiu Matiş, stabilit la Berlin, are o carieră eclectică, ce cuprinde de la colaborări cu starul coregrafiei germane, Sasha Waltz, la performance-uri proprii. Practica “visible thinking body“, o metodă de a gîndi corpul în mişcare, stă la baza creaţiilor sale. Prezentată recent în premieră în eXplore festival #14, la WASP, Bucureşti, şi apoi în Festivalul de Teatru de la Piatra Neamţ şi la Muzeul de Artă din Craiova, instalaţia sa performativă Extinction Room (Hopeless) face parte din evenimentele speciale ale expoziției „Brâncuşi – Sublimarea formei“ (Seven contemporary performances and installations interpret Brancusi), deschisă la BOZAR, în cadrul Bienalei Europalia, în care România este invitat de onoare. Instalaţia, care lucrează cu sunetele speciilor de păsări dispărute, performată de Lisa Densem, Sergiu Matiș şi Orlando Rodriguez, va fi prezentată la Bruxelles pe 17 şi 18 octombrie şi între 12 şi 14 decembrie. 

Instalaţia dvs. Extinction Room (Hopeless) foloseşte spaţiul ca pe un muzeu: ea cuprinde exponate vii, înregistrări audio, naraţiuni informale şi ficţionale, elemente de patrimoniu imaterial dans, folclor. Conţine elemente performative asamblate ca într-o expoziţie, dar este şi informală. Care e motivaţia acestei structuri?

Am lucrat cu date ştiinţifice şi mitologie într-un proiect, Hopeless, în centrul căruia sînt poeziile pastorale ale lui Teocrit şi Virgiliu. Cred că Teocrit a scris primele poezii pastorale prin anii 300 î.Hr., iar Virgiliu, 300 de ani mai tîrziu, a preluat poezia pastorală şi a politizat-o. Asta mi s-a părut interesant în relaţia cu populismul şi naţionalismul. Fiind poetul Imperiului Roman, Virgiliu se referea la teritoriul imperiului „nostru“, în timp ce poezia pastorală a lui Teocrit e mai lejeră, e construită în competiţia dintre păstorii-barzi, care povestesc despre întîmplări cu zeităţi ale lumii antice. Relaţia cu natura este combinată cu zeităţi. Şi asta ne-a interesat la poezia pastorală, relaţia dintre cultură şi natură. Acestea sînt unele dintre primele texte din cultura apuseană europeană despre cum se raportează oamenii la natură. Păstorii erau intermediari: ei văd lumea sălbatică, dar sînt pe un teritoriu îmblînzit, unde e păşunea, şi vin la oraş şi povestesc despre pădure şi despre teritoriul lor intermediar, ceea ce pentru orăşeni este o fantezie, o altă realitate. Ne-am gîndit la cine ar putea fi barzii astăzi şi cred că sînt cercetătorii ştiinţifici, pentru că ei văd cum gheţarii se topesc, cum pădurile sînt defrişate, cum natura e în colaps, cum biodiversitatea e în criză şi vorbesc despre asta.

Mesajul e negativ astăzi, adică intermediarii nu mai vorbesc despre frumuseţea naturii, ci despre dispariţia ei.

Exact, dar există şi frumuseţea dezastrelor, se estetizează enorm: se fotografiază teritorii degradate, foste mine, lacuri de cianură, peisaje urbane extinse în detrimentul naturii. Ne-am uitat un pic la estetizarea dezastrului. Cine ne poate cînta despre frumuseţile naturii în metropolele de azi şi care sînt veştile din afară? Ne-am gîndit la ideea de oraş (cultură, civilizaţie) şi natură. Nu ar trebui să fie o frontieră între cele două, dar grecii ne-au învăţat că există. Există filosofi care nu aparţin culturii apusene şi critică gîndirea occidentală. Nu am mers adînc în această direcţie, dar unele naraţiuni adiacente duc la colonialism, la modul în care el afectează relaţia cu natura.

Cînd spuneţi „gîndire occidentală“ vă referiţi şi la capitalism?

Sînt conectate. E un vibe de gîndire anticapitalistă. Ne-a interesat cum înţeleg populaţiile indigene natura. De asta avem şi elemente de folclor în Extinction Room, care este introducerea piesei Hopeless şi se face într-o sală separată. Cînd publicul ajunge la spectacol, intră în această instalaţie, care în Hopeless durează doar 35 de minute, unde avem sunete şi povestim despre specii de animale dispărute, nu doar păsări, ci şi mamifere şi amfibieni. Versiunea Extinction -Room e extinsă la două ore şi jumătate şi e concentrată asupra păsărilor. În Hopeless am folosit-o ca o setare a publicului, să înţeleagă despre ce e voba, pentru că după aceea face o călătorie în timp, prin romantismul german spre Grecia şi Roma antică, dinspre un prezent distopic spre un trecut în care se prefigura un viitor utopic, cu nimfe, muze, Pan, Priapus, Afrodita, Daphne. Am descoperit mai demult bibliotecile online Macaulay Library şi Xeno-canto, care colectează sunete de animale din anii ‘20. Ne întrebam ce fel de produse culturale sînt posibile astăzi, în timp ce natura şi biodiversitatea sînt în criză, şi mi-am amintit de aceste biblioteci în care sînt păstrate sunetele animalelor dispărute şi pe cale de dispariţie. Sînt fantomele animalelor, rămăşiţele naturii, şi cu asta o să ne alegem. Multe specii care dispar şi ce rămîne sînt doar poveştile lor, eventual cîteva exemplare păstrate în muzeele de istorie naturală şi înregistrările sunetelor lor. Asta e starea lucrurilor în prezent. Eu lucrez cu ideea de corp ca arhivă, dar şi cu arhive şi data clouds. Noi avem sisteme de navigare în arhive, intuitive sau speculative, astfel încît orice situaţie poate deveni un artefact şi pe aceste obiecte speculăm o tradiţie întreagă. Încercăm să reprezentăm obiecte, situaţii care ar fi putut face parte dintr-o cultură dispărută. Le preluăm prin corp şi le activăm, le reanimăm, le lăsăm să ne viziteze. Inventăm o cultură care ar fi putut să dispară. Ne referim la dansuri şi tradiţii care nu au putut fi înregistrate, dar sînt înscrise în ADN-ul nostru. Speculăm, readucem, reanimăm diferite dansuri. E un lucru important în absenţa posibilităţii documentării. Cîte tradiţii au fost şterse din cauza colonialismului?

Omul stă la originea dezastrului, cam asta e ideea de bază…

Omul occidental, care colonizează. În acelaşi timp, acesta e un progres, dar progresul are costurile lui.

Există un revers al progresului

Exact. Problemele care au rezultat din colonialism şi postcolonialism nu au reprezentat neapărat tematica performance-ului, am ajuns la ele pe firul logic: de la pastorală, de la ideea de greek culture care se extinde am ajuns să ne întrebăm ce fel de gîndire determină această filosofie şi cum s-a născut un sistem din această gîndire.

Documentarea pentru elementele de patrimoniu imaterial pierdut, cum sînt dansurile, şi cea despre imaginea şi datele biografice ale vietăţilor dispărute, le aţi făcut voi? Ca să găsiţi elemente pe care să le transferaţi în corp şi de aici să creaţi acele ficţiuni corporale cum s-ar fi putut dezvolta, cum ar fi putut arăta, adică imaginarea dinspre prezent spre ceva ce a dispărut.

Nu căutăm să fim autentici, mai ales că asta poate fi problematic. Cultural appropriation nu este ceea ce vrem să facem. Chiar dacă vorbim despre tradiţii din Indonezia, Cambodgia sau Brazilia, nu vrem să copiem folclorul lor. Ne-am gîndit la un teritoriu mai degrabă imaginar decît autentic. Toate intervenţiile performative păstrează elemente reale, ideea de folclor se transmite imediat, de la cele mai delicate senzaţii pînă la măşti. Am lucrat conştient cu măşti de cremă aurie, e un fragment de ritual acolo, de transformare vizibilă. La primele repetiţii am lucrat cu mai multe culori şi dura cîteva ore să trecem prin asta, dar l-am simplificat. În scenă sînt doar fragmente din ceea ce a mai rămas din natură, folclor, ritualuri, tradiţii, şi perspectiva noastră, că totul dispare.

Instalaţia confirmă performativ concluzia la care au ajuns cercetătorii, că ne aflăm în mijlocul celei de-a şasea extincţii, care este opera omului. E o concluzie tristă.

Sîntem mesagerii deznădejdii. Hopeless.

E o tendinţă în arta contemporană, mai ales în cea performativă, de a investiga subiecte care ţin de ecologie (artele contemporane sînt înainte celorlalte în abordarea subiectelor actuale). Riscă să devină o modă?

Este deja o modă şi nu aş fi vrut să îi cedez. De obicei, merg împotriva curentului. De cîţiva ani, rezist proiectelor despre şi cu natură şi de asta am ales acum poezia pastorală pentru că este mai mult o reflecţie asupra societăţii şi a gîndirii umane decît asupra naturii, a ritualurilor (deşi zeităţile Greciei antice sînt concepte care reprezintă elemente din natură). Gîndirea asta complexă m-a atras. Mă interesează conceptele, cum gîndesc oamenii prezenţa lor pe planeta asta, ce fel de cultură ne formează, ce culturi au fost ignorate sau eradicate, sau cum o cultură mai puternică domină şi duce la extincţia altor culturi. Mă interesează aspectul uman în aceste ecosisteme. Trăim într-o societate care este postraumatică, dar se vorbeşte şi despre pre-traumă: cînd ştii că generaţia ta lasă o moştenire dezastruoasă celor următoare. Criza climatică escaladează şi predicţiile sînt tot mai pesimiste. E o temă de neevitat şi mă întreb ce fel de produse culturale sînt posibile într-o astfel de lume.

Performance-ul dvs. a venit pe fondul pesimismului ştiinţific în sensul că se fac predicţii despre cîţi ani mai putem trăi pe această planetă şi e un număr foarte mic, din două cifre. Şi dvs. veniţi şi spuneţi: oamenilor, uitaţi ce aţi făcut, există o bibliotecă întreagă de specii pe care le-aţi omorît.

Mi s-a părut interesant, mai ales la Bucureşti, cum reacţiile au fost diferite în funcţie de gen: bărbaţii au avut reacţii mai distante, femeile au fost mult mai marcate de poveşti, am văzut şi lacrimi. Sînt probleme grave, rasism, homofobie, clasism, populism, şi să vină cineva să-ţi vorbeadcă două ore şi jumătate doar despre păsări, e oarecum... E vorba despre empatie. Să vezi că specii de păsări dispar cu totul şi cauza este de cele mai multe ori omul sau sistemul care duce dezvoltarea agriculturii la extrem, defrişează păduri... E nevoie de o empatie care nu e pentru specia ta, ci pentru alte fiinţe. De asta m-am gîndit cum să mişcăm lumea, cum să o resensibilizăm.

Cînd au apărut prognozele legate de momentul în care planeta va deveni incompatibilă cu viaţa, care avansează un termen cînd, teoretic, eu aş putea fi încă în viaţă, m-am gîndit că ne influenţează reacţia faptul că predicţia se referă la un eveniment care ne poate afecta direct.

Despre asta vorbeam cînd ziceam de pre-traumă: frica de un viitor nesigur, cînd incendiile devin noua normalitate. Începe emigrarea motivată ecologic.

Dar dacă apocalipsa ecologică se va întîmpla în cursul vieţii noastre, celelalte probleme – rasismul, homofobia, populismul etc. – ies din atenţie, nu ne mai putem ocupa de ele, avem altceva urgent de făcut.

Asta ar fi ideal, să nu mai fie nevoie să ne ocupăm de ele, dar ele apar tocmai din cauza acestor probleme ecologice. Europa şi alte ţări din Vest îşi întăresc zidurile de frica emigranţiei ecologice. Asta produce politica de dreapta. De asta am ales poezia pastorală, din cauza creşterii în popularitate a gîndirii de dreapta, a naţionalismului. Poezia pastorală e legată de naţionalism, mai ales la Virgiliu. Este un performance pesimist, dar lipsa de speranţă are o putere. De asta Greta Thunberg este impulsivă, că nu mai e nimic de pierdut. Dacă ai ceva viaţă în tine, deznădejdea te împinge să reacţionezi. Pre-trauma te determină să acţionezi, să schimbi ceva, să încerci să supravieţuieşti şi să incluzi şi pe alţii în supravieţuire. E pesimist. De asta apare şi întrebarea ce fel de proiecte culturale sunt posibile în lumea în care trăim, căci ar trebui să ne oprim şi să ne ocupăm de lucruri importante. De ce mai faci dans şi teatru cînd lumea arde? Trebuie să îi asculţi pe cercetătorii ştiinţifici şi să faci publice avertismentele lor. Bineînţeles că studiile ştiinţifice au marja lor de încredere, dar unele lucruri sunt clare: dioxidul de carbon, care se elimină în atmosferă şi se acumulează, nu dispare. Astea sunt date ştiinţifice. De asta nu am putut scăpa de moda de a face environmental art. Cînd planeta arde, ce fel de gîndire creează  situaţia asta, de pre-traumă?

E o formă de activism performativ?

Pentru mine, memorarea poveştilor acestor specii de păsări e o formă de activism pentru că petrec mult timp cu asta. Nu fac ceva productiv, informaţia e online, oricine o poate accesa, dar pentru că eu îmi ocup timpul cu asta, mă extrag o perioadă din ciclul de productivitate şi profit. E pervers şi abuziv să iei traumele şi să le traduci într-un proiect cultural, să le estetizezi. Dar fac parte dintr-o societate care trăieşte astfel. Cît eşti activist şi cît creezi un produs cultural al unei generaţii pre-traumatice? Trauma vine peste noi. Uite, asigurarea lucrărilor lui Brîncuşi pentru expoziţia de la BOZAR costă mult, dar pentru păsările vii nu se găsesc fonduri pentru a pune în practică un plan de conservare a speciilor. Se investesc bani în a proteja obiecte culturale, iar păsările vii dispar. Asta e altă discuţie.

Asta e relaţia dintre sublimarea formei la Brâncuşi, în zborul păsării, şi suprimarea fiinţei, în cazul păsărilor vii.

Da, ăsta ar putea fi subtextul expoziţiei de la Bruxelles, în care operele lui Brăncuşi şi Extinction Room sînt prezente în spaţii alăturate.

a consemnat Oana STOICA

Foto: Moo Kim