Ca o lovitură de cuţit

● Parallel – concept/coregrafie: Ferenc Sinkó; regia: Ferenc Sinkó şi Leta Popescu; scenografia: Valentin Oncu; muzica: danaga; cu: Lucia Mărneanu, Kata Bodoki-Halmen. GroundFloor Group & Colectiv A. 

„Tatăl nostru care eşti în ceruri, Mama noastră care eşti în bucătărie.“ Am ieşit de la acest performance cu un sentiment încercat nu prea des: că este important să se scrie despre el. Se scrie despre spectacole mai mult sau mai puţin reuşite, despre estetici şi teme noi, despre tendinţe şi direcţii. Rareori însă, ceea ce vedem reprezintă un punct de cotitură, semnul unei schimbări – de gîndire, expresie sau atitudine –, o inovaţie sau (măcar) o acordare cu timpul şi timpurile. De regulă, se vorbeşte despre viziuni noi asupra unor subiecte vechi, ceea ce nu e rău în sine, dacă acest tip de teatru care refoloseşte aceleaşi formule învechite, defazat de realitate, nu ar fi predominant şi nu s-ar reproduce continuu. Efectul este nociv asupra studenţilor, care pierd un lucru esenţial: să-şi găsească propriul limbaj. Pentru peisajul teatral românesc este încă valabilă afirmaţia lui Florian Pittiş dintr-un interviu realizat de Magdalena Boiangiu în 1984 (readus în atenţie de ZiarulMetropolis.ro): „După părerea mea, acum, teatrul «oglindeşte» viaţa care a fost, nu cea care este. Ca fenomen, el a rămas mult în urmă faţă de schimbările intervenite în viaţa, în experienţa socială, în gîndirea oamenilor care trăiesc după cel de-al Doilea Război Mondial.“ De cîţiva ani însă, tendinţa spre un teatru viu, extras din problemele realităţii, începe să se contureze într-o direcţie.

Temps D’Images – festival cu un concept coerent, care problematizează realitatea socială, este atent la direcţiile noi din teatrul şi dansul contemporan, promovează formule spectaculare inovatoare – a oferit la ediţia din acest an (9-17 noiembrie) un spectacol zguduitor de mentalităţi. Parallel este producţia proprie a Temps D’Images – ca orice eveniment de gen care se respectă, prezintă şi propriul show, de această dată, o variantă work in progress, premiera a fost în 5 decembrie –, în sensul că organizatorul festivalului, Colectiv A, este coproducător al spectacolului, susţinîndu-l, astfel, pe creatorul acestuia, GroundFloor (vecin la Fabrica de Pensule şi frate de idei, promotor al dansului contemporan şi al formelor spectaculare mixte).

Parallel marchează ruptura cu tiparele performative învăţate în şcoală şi, mai ales, cu reproducerea lor mimetică, fenomen toxic pentru imaginaţie, care viciază pînă la anulare construcţia unor limbaje performative noi. Asta nu înseamnă că este primul show alternativ la reţetele predate în şcoli, ci doar că, de data asta, este vizibilă afirmarea unui limbaj personal. Lucia Mărneanu a absolvit Actoria în acest an (licenţiată şi în Arte Plastice, este un artist complex, dificil de definit), iar Kata Bodoki-Halmen are studii de... Teatrologie (ceea ce nu o împiedică să îşi găsească mijloace performative nonconformiste). Leta Popescu este proaspăt absolvent de Regie. Ferenc Sinkó este actor la Teatrul Maghiar din Cluj şi predă actorie la Universitatea „Babeş-Bolyai“. Într-un fel sau altul, toţi (mai) au legătură cu şcoala. Parallel rupe însă această legătură, atacă o temă care, deşi nu mai e tabu, este rar şi superficial tratată – identitatea de gen şi prejudecăţile legate de acest subiect –, şi foloseşte o expresie sincretică ce cumulează mai multe medii – dans contemporan, performance, musical, teatru-dans, teatru social.

Titlul suportă multiple interpretări. Două personaje performează concomitent, în spaţii separate. Practic, două spectacole one woman show se derulează în paralel, dar există o anume comunicare: de exemplu, partea teatrală se derulează prin alternanţa textelor care, deşi stilistic diferite, construiesc împreună un discurs comico-acido-emoţionant despre cum sînt receptate lesbienele de către societate şi cum receptează ele reacţia societăţii. De aici apare şi o altă interpretare a titlului, care trimite la o existenţă paralelă cu cea moral-social acceptată, o alternativă la normă. Nu în ultimul rînd, este şi o sugestie implicită a ceea ce scriam la început – un limbaj performativ diferit de cel „oficial“.

Structurat în trei episoade, performance-ul începe cu un moment prelungit de fitness sincron, care mizează pe anduranţă, antrenînd personajele într-o competiţie ce evoluează, în partea mediană, într-o joacă de-a alteritatea. Cele două performere folosesc obiecte ale masculinităţii – mingi de fotbal, pisoare – pentru a-şi apropria alte identităţi, conţinute parţial sau doar resimţite ca fiind posibile. Transformările sînt convulsive, lasă să se vadă intimităţi traumatizante (sînii striviţi cu bandă adezivă, mutilaţi, o imagine dureroasă a defeminizării, jocul cu pisoarul, care are funcţia de element masculinizator, dar care face ca procesul de masculinizare să fie torturant etc). În partea a treia apar noile identităţi care se sustrag etichetărilor. Lucia devine un travestit, cu un costum office de sub care îi transpare androginitatea. Kata optează pentru un transsexual obraznic (îşi ataşează un organ sexual masculin, îşi desenează barbă şi mustăţi), dar păstrează un atribut feminin – o pereche de pantofi cu toc. Cele două personaje se multiplică astfel, căci conţin mai multe variante de gen, nu numai masculin şi feminin, ci şi formule intermediare sau multigen. Construcţia identitară se realizează la intersecţia cîtorva viziuni: ceea ce eşti în aparenţă, ceea ce simţi că eşti, cum eşti văzut şi cum resimţi privirea celorlalţi.

Dar ceea ce loveşte cu forţa unui uragan este textul, o împletire de glume despre lesbiene, o circumstanţiere social-metaforică a „devenirii“ gay şi o litanie „blasfemitoare“, care afirmă dreptul de a iubi şi de a fi iubit aşa cum eşti. Kata cîntă la ukulele (cîntece proprii) despre negarea categoriilor şi a categorisirilor, a standardelor de frumuseţe, a „normalităţii“ şi a obsesiei aplicării unui tipar identitar ce trădează lipsa de înţelegere şi, mai grav, refuzul înţelegerii. Lucia incantează o versiune dezvoltată a rugăciunii „Tatăl nostru“, prin care acuză clişeele prejudecăţii, izolarea şi ironizarea categoriilor vulnerabile, şi face mărturisirea dureroasă a luptei cu părinţii, a căror acceptare, esenţială, dar greu de obţinut, este reprimată de prejudecăţi moral-religioase care generează vină. Lucia şi Kata performează (auto)ironic, cinic, cu sinceritate dezarmantă, rechizitoriul unui Dumnezeu care nu-şi recunoaşte creaţia. O zbatere identitară ascuţită, care secţionează necruţător în ipocrizia noastră. „Tată, trăiesc pentru iubire.“

Cu două performere absolut fabuloase, Parallel este spectacolul anului 2013.

Oana Stoica este critic de teatru.