Această convingere a fost formulată direct de Amalia Dumitrescu și, cum o împărtășesc, despre ea țin să vorbesc… concis. Desolidarizîndu-mă de procurorii și inchizitorii care intentează procesul „ecranelor” în numele unor argumente valabile, eu îmi propun să le formulez pe acelea ale „apărării”, convins că, după experiența „teatrului altfel” propus de FNT, dezbaterea merită să aibă loc. Evident că punctele de vedere diferă, căci creatorii de teatru au nevoie de parteneri, de comunitate, în timp ce un martor ca mine resimte absența lor mai puțin dramatic și solitudinea nu îl penalizează în mod egal. Ea îi permite să rămînă aproape de teatru văzîndu-l din birou. 

„Online-ul ăsta“ permite regăsirea „timpului pierdut” – nu pierdut prin petreceri dezinvolte, ci dispărut ca fiind propriu spectacolelor, prestațiilor efectuate în prezent. Dar nu e vorba doar de a răsfoi nostalgic un album de fotografii, ci de a ne confrunta, faustian vorbind, cu „clipa fericită”, prezentă și reînviată. Și astfel, tinerețea actorilor nu se ofilește și moare, ei rămîn vii pentru totdeauna. Doar online profităm de ceea ce Wim Wenders considera ca fiind propriu filmului, care poate „alătura imaginea actorului tînăr și a celui vîrstnic”. Coexistența vizibilă a duratelor. Și cum să nu-mi asum emoția de a-l fi recunoscut, în dezordine, pe Marcel Iureș la debut, suplu și dezinvolt, în Visul unei nopți de vară pus în scenă de Liviu Ciulei, pentru a-l descoperi apoi, vital și pasional, în Noaptea furtunoasă a lui Mihai Măniuțiu și a-l vedea, cu păr cărunt, în Moromeții? Sau pe Ion Caramitru, incandescent recitator și Prospero filozof? Plăcerea constă în revelația concretă a acestui caleidoscop al vîrstelor pe care martorul de odinioară îl poate ordona el însuși. O viață de actor redescoperită din bucăți de viață pe scenă.

„Online-ul ăsta“ permite „privirea de aproape”. Putem descoperi astfel acele detalii care ne scapă și care, de departe, sînt doar bănuite, dar cu adevărat apreciate nu sînt decît acum, grație proximității. De cîte ori n-am văzut Faust-ul lui Silviu Purcărete și Helmut Stürmer, însă numai camera mi-a permis să sesizez varietatea și intensitatea desenelor ce acoperă pereții decorului. O adevărată expoziție ascunsă, un voiaj în lumea detaliilor de o bogăție fără seamăn. Și cum – uimit, sedus – să nu-mi repet fraza celebră potrivit căreia „Dumnezeu se găsește în detalii“? Detalii ce-și revelează prezența și seduc.

„Online-ul ăsta“ mi-a oferit ocazia de a purta cele mai împlinite discuții cu artiștii invitați, atît la FNT, cît și la Festivalul de la Sibiu. Partenerii mei de dialog, regizori reputați, înainte constant implicați în proiecte, în deplasări peste meridiane și continente, îmi răspundeau din apartamentul lor personal. Nici precipitate, nici direct publice, schimburile noastre beneficiau de concentrarea și disponibilitatea unor interlocutori mai liberi ca oricînd. Nici regizorii nu-și părăseau casa, nici eu pentru a-i întîlni. Împreună, timp de o oră, confirmam convingerea lui Pascal conform căreia „nefericirea omului provine din faptul că nu acceptă să rămînă în camera lui”. Singurătăți împărtășite, singurătăți propice.

„Online-ul ăsta“, în cadrul Festivalului Național de Teatru, a convins și prin refuzul de a cenzura cutia Pandorei în care, secret, coabitează spectacole mai vechi și recente, actori de altădată, legendari și astfel regăsiți, mulți dintre ei fiind dispăruți. Sînt împreună, apar, dispar, asemeni unor fantome de care putem profita sau ne putem îndoi, pentru a prelua titlul unei cărți de Monique Borie: Fantoma sau teatrul care se îndoiește. Online, fantomele revin.

„Online-ul ăsta“ îmi acorda libertatea des revendicată de Barthes sau Cioran, aceea pe care adesea o apreciau, de a „răsfoi” o carte. Spectacolul, în condițiile obișnuite, impune o direcție temporară autoritară căreia eu, din sală, mă supun. O asum și nu mă pot delecta cu plăcerea de acum de a „răsfoi” spectacolul. Înregistrat, el îmi permite să avansez, să revin în căutarea unei priviri sau a unui gest, să-l explorez cu o libertate de care nu dispun în sală. Și astfel îl degust uneori altfel, ca un „cititor prin extracții fragmentare”, postura exersată de Barthes.

„Online-ul ăsta“, cînd e corect realizat și nu deteriorează spectacolul, se definește printr-o natură dublă, aceea de prezență/absență. Reprezentația e prezentă și absentă, e teatru proiectat, dar nu doar pe ecranul televizoarelor, ci și pe ecranul memoriei astfel reînviate. El e persistența unor momente trăite, inseparabile de spectacolul restituit astăzi, căci cum să nu-mi amintesc, văzînd Unchiul Vanea al lui Andrei Șerban, de impactul violent resimțit la Cluj, sau pe cel al lui Kordonsky la București, de entuziasmul lui Valeriu Moisescu și de resemnarea ironică a lui Mălăele? Mă revăd pe mine atunci, asemeni naratorului „proustian”, și „memoria afectivă” reînvie ca o coadă de păun.

„Online-ul ăsta“ ne permite să vedem mari specatcole de altădată asemeni vestigiilor rănite și de aceea intens iubite ale antichității. Fiecare e invitat să se implice, să-și mobilizeze imaginarul pentru a le completa, așa cum o face cînd o privește pe Venus din Milo, incompletă, dar de neuitat. „De aceea îmi e atît de aproape”, o afirma Camus.

„Online-ul ăsta“ mi-a confirmat ceea ce am spus odată: „Biblioteca mea sînt spectacolele pe care le-am văzut”. Ele însă mi-au apărut ca o bibliotecă neefemeră a teatrului și de aceea dispariția mea nu mai confirmă celebrul adagiu african: „Cînd un bătrîn moare, arde o bibliotecă”.

Aceste gînduri mi-au fost inspirate de online-ul ediției aniversare a Festivalului Național de Teatru care mi-a permis acest voiaj retrospectiv pe care n-am vrut să-l asimilez unei experiențe dezamăgitoare. Am regretat „prezența”, dar m-am delectat cu „legenda”, am regretat sala și vecinul de scaun, dar m-am mulțumit cu refugiul camerei și m-am consolat cu singurătatea.

Iată argumentele apărării care, evident, nu le exclud pe cele ale acuzării. Ele au însă meritul de a elimina opoziția maniheistă dintre două postúri ireductibil adverse. Alegeri sînt posibile, modulări de asemenea, și astfel am sentimentul că se degajează o alternativă ignorată înaintea acestei experiențe ce nu a fost doar traumatizantă, cum au calificat-o unii, ci și consolatoare. Nu o capitulare, ci o rezistență, nu o resemnare, ci o confruntare.  

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Une lumière dans la ville, le lustre (Paris, Ed. Arléa).

Credit foto: T. Predescu (Unchiul Vanea, de A.P. Cehov, regia Yuri Kordonsky) - sus, I. Biro (Trei Surori, de A.P. Cehov, regia Gábor Tompa) - jos