Distopie. Shakespeare. Remix. Regia şi scenariul: Catinca Drăgănescu; scenografie: Ioana Drăgănescu, Sorana Ţopa; costume: Ludmila Corlăţeanu, Atelier ATU; mişcare scenică: Andreea Belu; multimedia: Darie Armin Alexandru; sound & light designer: Alexandros Raptis. Cu: Cristina Drăghici, Oana Popescu, Simona Cuciurianu, Vlad Udrescu, Vladimir Purdel, Crina Ene, George Albert Costea (voce). Teatrul Naţional Bucureşti.  
 
Cum funcţionează mecanismul puterii? Care sînt pilonii democraţiei şi cum pot fi ei pervertiţi? Cum se transformă un sistem politic în altul? Cine deţine puterea? Acestea sînt întrebări pe care societatea şi le pune ciclic, de regulă în preajma alegerilor. Pe fundalul tumultuos al politicii mondiale şi naţionale, chestionarea mecanismului puterii prin artă este o formă de activare a conştiinţei publice.
 
La noi, teatrul politic s-a coagulat într-o direcţie cu mai multe formule estetice şi preponderent, dar nu exclusiv, în spaţii independente. Spectacolul Catincăi Drăgănescu Distopie. Shakespeare. Remix este un construct (distopic) pe tema puterii din piesele lui Shakespeare, produs în cadrul programului TNB pentru Noua Generaţie de creatori (pe scurt 9G). Despre proiect s-a vorbit mult din cauza formulei de lucru: TNB pune la dispoziţia tinerilor creatori (pînă în 35 ani, neangajaţi), ale căror proiecte au fost selectate prin concurs, un minimum de resurse (din care esenţial este spaţiul, Sala Mică, la care se adaugă ce se mai găseşte prin magazia de costume şi depozitul de decoruri) şi o perioadă de repetiţii (trei săptămîni). Spectacolul rezultat este testat pe public prin cinci reprezentaţii gratuite şi, în funcţie (şi) de reacţia acestuia, se decide dacă va fi păstrat în repertoriu. Dacă decizia este favorabilă, se plătesc minime onorarii şi drepturi de autor (din încasări) şi se fac minime investiţii în producţie. Cuvîntul de ordine este „minimum“, asta dacă trecem peste partea în care se lucrează fără resurse, fără onorarii şi fără să se ştie dacă spectacolul va avea viitor. Este aici un abuz de putere (monopolul teatrului de stat pe resurse: buget şi infrastructură), căci TNB operează cu standarde duble în propria curte: tratamentul aplicat acestui program este incomparabil cu cel pe care îl au producţiile sale obişnuite, bugetate generos. Practic, teatrul se alege cu spectacole aproape gratis pentru care, însă, trebuie creat public, căci ele sînt diferite de estetica tradiţională a TNB, dar promovarea spectacolelor nu excelează (în ciuda eforturilor făcute de Cristiana Gavrilă, cea care a luptat pentru 9G). Tinerii regizori cărora li se face „favoarea“ de a lucra la TNB nu sînt studenţi, iar acesta nu este un program de practică teatrală. Prin urmare, diferenţele de condiţii între artiştii „ne-tineri“ şi „tineri“ sînt nejustificate şi profund inechitabile (alte teatre cu proiecte similare s-au descurcat mai bine: Naţionalul craiovean, cel mureşean sau Teatrul Odeon). Problema, mai amplă decît am rezumat aici, este pusă în discuţie de o petiţie iniţiată de artiştii participanţi. Nu ştiu pînă acum (15 aprilie 2015) ca TNB să fi dat vreun răspuns. Prima serie din 9G s-a încheiat şi a început concursul pentru al doilea sezon. „Minimul“ de resurse nu poate atrage şi stimula creativ regizorii, mai ales cînd teatrele de stat, în general, dispun de bugete consistente, iar TNB, în particular, beneficiază de un superbuget. Oferirea unui spaţiu dotat corespunzător pentru teatru (Sala Mică) este singurul element atractiv din proiect. 
 
Revenind la spectacol, acesta deschide programul 9G, folosind pentru prima dată o nouă configurare a Sălii Mici. Cu publicul dispus pe două laturi şi actorii jucînd pe o masă lungă ce serveşte drept catwalk, spectacolul îşi apropie spectatorii, suficient cît să recreeze intimitatea jocului. Căci forma aleasă pentru investigarea mecanismului puterii este aceea a unui video game, Zoon Politikon, cu toate etapele sale. Aparent, publicul ar putea fi jucătorul, dar deşi se creează iluzia că la un moment dat i se va cere să intervină, acest lucru nu se întîmplă. Păstrarea publicului în afara jocului corespunde realităţii unde alegătorului i se întreţine iluzia controlului puterii prin vot. 
 
Scenariul urmăreşte firul narativ din Regele Lear, pe care se altoiesc fragmente din Hamlet, Richard al III-lea, Neguţătorul din Veneţia, Othello, Furtuna, Romeo şi Julieta etc. Pe o structură dramatică inteligentă, regizoarea dovedeşte acuitate în coagularea diferitelor aspecte ale puterii într-un parcurs care include derapajele posibile ale democraţiei. Dictatura blîndă a lui Lear – un despot luminat – se transformă într-una haotică sub comanda confuzului Albany (Vlad Udrescu), apoi într-una violentă cînd la cîrmă ajunge Cornwall (Vladimir Purdel). Este interesant modul în care aceste răsturnări de putere se fac în limitele jocului, cu strategii politice ce includ asasinatele, campaniile electorale mincinoase, intrigile de culise, corupţia politicienilor, alianţele mercantile şi trădările. Cordelia alungată se reidentifică drept Bufon (Cristina Drăghici), intrigant secret, dar cumpărabil, un mercenar moral. Regan (Simona Cuciurianu) se foloseşte de sex pentru a obţine ce vrea, iar Goneril (Oana Popescu) este doamna de fier. Toţi se folosesc de media prin care manipulează poporul şi adversarii. De la un nivel la altul al jocului (condus de un MC – Crina Ene), accesul se face prin trădare şi crimă. Cîştigător nu există, ceea ce rămîne în urmă este un vid de putere, căci jucătorii „au reuşit“ să producă o implozie a regatului. Proiecţiile lui Darie Armin Alexandru fac conexiuni cu realitatea politică imediată (realizat în 2014, spectacolul face referire la campania electorală pentru alegerile prezidenţiale). Actorii joacă schematic, ca personajele de video game, dar uneori convenţia se mai pierde şi se plusează declamator. Per ansamblu, spectacolul este însă puternic, bine articulat şi argumentat. 
 
După ce am vizionat întreaga serie de spectacole din 9G, pot spune că show-ul Catincăi Drăgănescu este singurul care are viziune şi propune o formulă îndrăzneaţă de joc. Un spectacol care trimite la o meditaţie serioasă pe tema politicii într-un timp profund politic şi care întrupează expresia, atît de pios vehiculată încît şi-a pierdut conţinutul, „Shakespeare este contemporanul nostru“. Celelalte spectacole din program se mulţumesc să prezinte texte mai mult sau mai puţin interesante, iar ArtOrchestra, show nonverbal, reia o formulă performativă pe care doi dintre actori au mai folosit-o. Lipsesc viziunile, zvîcul, noul. 
 
După prima serie a programului 9G se observă două mari probleme: condiţiile discutabile de lucru oferite de TNB şi platitudinea proiectelor rezultate, care ridică întrebări în legătură cu vivacitatea noii generaţii. În aceste condiţii, încă nu m-am decis ce să răspund ca să trec la un nivel „superior“: Do you want to save changes?
 
Oana Stoica este critic de teatru. 
 
Foto: A. Rădulescu