Tehnici ale resacralizării în România modernă
– o explicaţie weberiană a flăcării violet din politica românească –
Într-un articol celebru, „
(Ştiinţa ca profesie), scris în anul 1922, Max Weber propunea, pentru prima dată, unul dintre conceptele cu cea mai bogată carieră hermeneutică modernă: dezvrăjirea lumii (
). Deşi Weber nu a explicat în detaliu acest concept, el a fost rapid preluat în disciplinele înrudite şi inclus în mai toate construcţiile explicative ale lumii moderne. În linii mari, Weber înţelegea prin dezvrăjirea lumii un proces macroistoric de intelectualizare progresivă şi raţionalizare care restrînge domeniul tradiţional al credinţei, superstiţiei, magiei, al formelor de expresie premodernă, iraţională sau supraraţională, a spiritului. Dezvrăjirea lumii, după Weber, este consecinţa firească a procesului de înstăpînire asupra lumii, prin progresul ştiinţelor exacte, prin cifre, prin calculul matematic ce face predictibil şi deci controlabil tot ce e imanent. Alungarea magiei spiritului prin domnia cifrei, a predictibilităţii raţionale în lumea noastră duce – spune Weber – inevitabil spre dezvrăjirea, golirea de sens transcendental a realităţii imediate.
Deşi coerentă, teoria dezvrăjirii lumii, la Max Weber, este construită pe un model linear de filozofie a istoriei, în tradiţia iluminismului din secolul al XVIII-lea. Printre altele, ea are meritul de a marca momentul de inflexiune în care mitul progresului şi relevanţa sa epistemică în lumea contemporană sînt puse radical sub semnul întrebării. Ceea ce nu tematizează Weber în articolul său este ambivalenţa, simultaneitatea tendinţelor contrarii din lumea contemporană. Alături de Entzauberung der Welt putem constata cu aceeaşi uşurinţă fenomenul opus de Wiederbezauberung der Welt (resacralizare, re-învrăjire a lumii). Despre acesta Weber nu a vorbit deloc. Tocmai în această simultaneitate a celor două latenţe în cultura modernă stă complexitatea lumii noastre. Aşa cum constată Hartmut Lehmann (Die Entzauberung der Welt. Studien zu Themen von Max Weber, 2009), unul dintre exegeţii de ultimă oră ai lui Max Weber, sociologul german nu a consacrat nici un studiu fenomenului de Wiederbezauberung der Welt, datorită crezului său iluminist în mitul progresului linear, raţional. Ca urmare a acestui vid teoretic weberian în discuţia despre tehnici de resacralizare, re-învrăjire a lumii moderne, este posibilă o interpretare a fenomenului „flăcării violete“ din perspectiva unei sociologii regionale a sacrului. Mă voi limita la cîteva observaţii de psihologie politică, simptomatice pentru spaţiul public românesc şi care deschid calea spre o discuţie mai amplă asupra unei înţelegeri istorice a iraţionalului din actualitatea spiritual-politică românească.
Toate tradiţiile politice moderne sînt construite pe modelul „dezvrăjirii“ weberiene, a eliminării oricăror forme de ezoterism politic şi a tabuurilor de toate formele, prin expansiunea modelelor democratice. Axul de explicare a lumii detabuizate moderne, în condiţiile în care criteriul cantitativ primeşte valoare absolută în democraţie, este elaborat în jurul retoricii raţionale. Prin urmare, cu cît o societate este mai democratică, seculară şi detabuizată cu atît mai dominant ar trebui să fie discursul raţional, în numele unor norme transsubiective. Aproape că nu există politician modern care să nu invoce, ritualic, rădăcinile raţionale ale acţiunii sale politice. Raţiunea politică actuală (binele public), o reformulare recentă a mai vechiului Staatsraison (raţiune de stat), imaginată de asemenea în tradiţia iluminist-progresistă, în numele căreia compromisul şi arta negocierii se justifică, devine criteriul absolut al realităţilor cetăţii moderne. Constatăm cazul invers însă tocmai în lumea românească actuală, unde, în ciuda detabuizării accelerate postcomuniste, discursul raţional nu a cîştigat în rafinament, nu domină afectul politic şi nici nu e în contradicţie cu atitudinile religioase comunitare. Un indiciu că teoria dezvrăjirii weberiene nu funcţionează unidirecţional, aşa cum sugerează sociologul german.
Tradiţia occidentală a raţiunii politice, deşi transplantată eficient pentru o perioadă în secolul al XIX-lea şi în România, nu are rădăcini prea puternice în fondul ancestral de atitudini publice româneşti. Fondul iraţional-magic este alimentat din România premodernă, perpetuat, latent, fără întreruperi majore în perioada comunistă. A fost doar reactualizat, într-o lectură nouă, după 1990. Contradicţia între România raţională (civică, modernă) şi cea iraţională (premodernă, ezoterică sau bigot religioasă) dă azi măsura vieţii publice româneşti. Resacralizarea lumii româneşti devine astfel un fenomen compensatoriu la inactualitatea teoriilor eşecului în tranziţia României iraţional-magice spre civilitatea modernă, raţională. Am distins trei tehnici de resacralizare în România modernă, toate apărute ca expresie a unor insuficiente teorii ale eşecului.
. Discursul patriotic secular ştiinţific, dar articulat într-o cultură organic religioasă în sensul majorităţii ortodoxe, s-a concentrat din secolul al XIX-lea, paralel cu laicizarea accelerată a elitelor culturale româneşti, asupra temei magistrale a istoriografiei noastre, a etnogenezei româneşti. Acest discurs s-a format sub amprenta figuralismelor de gîndire specifice misticii religioase parţial secularizate, în jurul a două concepte-cheie: enigmă (A. D. Xenopol) şi miracol (G. Brătianu). În felul acesta, valorificînd predispoziţiile mistice naţionaliste europene ale secolul al XIX-lea, elitele româneşti compensau eficient complexul minoratului identitar românesc. Nu mai puţin relevantă este redescoperirea patriotismului discursiv, dar şi lacrimogen prezidenţial, în prezenţa simbolurilor statului, ca strategie de coagulare a naţiunii în jurul unor valori transistorice absolute. Resacralizarea naţiunii şi a statului prin simbolurile sale imanente: o strategie pe care chiar preşedintele republicii o propune des, ca replică la tendinţele centrifuge ale cetăţenilor ţării, care refuză România actuală şi o consideră o ţară fără viitor. Dacă patriotismul sacral în secolul al XIX-lea era o tehnică de compensare a identităţii româneşti ignorate în Europa, în special de către Marile Puteri, azi patriotismul sacral invocat în momentele mistice electorale recente are rolul să compenseze eşecul modernizării elitei politice actuale şi, eventual, să echilibreze imaginea externă negativă a României corupte şi nereformate. În ambele cazuri este vorba de un eşec identitar-colectiv, transformat într-un stigmat naţional, recuperabil în planul sacralităţii inflaţionare a simbolurilor întemeietoare naţionale.
. Această tehnică este, înainte de toate, expresia vidului de istorie civlizatorie, a absenţei Evului Mediu şi a culturii cavalereşti, anticamera culturii politice moderne europene.
România nu a fost cuplată la Evul Mediu occidental, deşi a preluat conştiincioasă, în secolul al XIX-lea, cultura politică democratică modern-europeană. Această fractură istorică se reflectă în submediocritatea spiritului cavaleresc din politica românească actuală şi, în general, din viaţa noastră publică. Cine nu are o cultură a luptei electorale cavalereşti nu are nici etica asumării responsabilităţii eşecului. Prin urmare, „flacăra violetă“ şi „atacurile energetice“ nu sînt decît expresia hazlie a vidului de Ev Mediu din cultura politică a României moderne. A ezoteriza eşecul electoral devine aşadar semnul că politica noastră actuală nu se face încă prin persoane vii, individualităţi modern articulate, ci prin energii difuze şi impersonale. Or, materia primă a politicii moderne este tocmai individualitatea responsabilă. Expedierea eşecului în zona ezoterică, a responsabilităţilor difuze incontrolabile raţional, este semnul regresului suprem, pe care pînă şi Ion Iliescu îl refuză jenat. Distingem în această tehnică de sacralizare ezoterică a eşecului revenirea la un tip de religiozitate arhaică, fundamental impersonală, dar potrivită tipului de individualitate precar-modernă şi incapabilă de a participa cavalereşte la competiţie.
(sfinţirea clădirilor, a funcţiilor). O statistică recentă dezvăluia că în România de azi, zilnic, dispar trei şcoli şi se nasc două biserici. În toamna lui 2009, în plină criză economică, dar în campanie electorală, politicienii cerşeau bani de la bugetul de stat pentru renovarea mai multor biserici parohiale, a unor turle, în timp ce, în fiecare toamnă, sute de şcoli din România nu sînt pregătite pentru începutul anului şcolar, iar spitalele sînt veşnic premodern întreţinute. Nu scăpăm nici un prilej să sfinţim, cu o slujbă, obiecte, clădiri, evenimente, învestirea politicienilor într-o funcţie publică. La nevoie se poate modifica pînă şi organigrama Guvernului şi a Ministerului Culturii şi al Cultelor, după simpatiile şi antipatiile Patriarhului BOR, deşi afirmăm că statul român e laic. Eşecul modernizării instituţionale este compensat prin sacralitatea inflaţionară atribuită imediatului. Sacralitatea obţinută prin atribuire, şi nu prin experienţe organice relevante comunităţii devine astfel un ritual de posesiune, şi nu unul de participare, aşa cum explică Eliade că este propriu conştiinţei religioase originare.
Modernitatea românească stă sub semnul eşecului interpretat sacral periodic, după o gramatică străină modernităţii europene. Din punctele de inflexiune ale eşecului modernităţii româneşti se nasc tehnici de sacralizare în cultura publică, menite să compenseze absenţele evoluţiilor organice ale României premoderne. Nici una dintre cele trei tehnici observate mai sus nu participă la formarea unei culturi politice sau religioase dinamice şi cu deschideri ample spre modernitatea europeană, întemeiată pe individualitate responsabilă şi articulată istoric-raţional.
Berlin, ianuarie 2010
