România văzută de departe
Dacă ai o iubită în România şi eşti obişnuit să spui că e în ţară; secund - o vezi o dată la cîteva luni; şi terţ - te bucuri de stabilitatea vieţii în clasa mijlocie, felul de a fi banal în siguranţă al burghezului...; dacă dintr-un motiv sau altul întruneşti asemenea condiţii, şansele sînt că niciunde în primele sute de lucruri pe care le ai de spus la un telefon, destul de rar şi de scurt, nu se va afla vreo propoziţie care să aibă vreo legătură cu preşedintele. Cînd vei fi fost în ţară, alături de mulţi semeni din liceele şi facultăţile renumite ale unei capitale care de fapt nu ar trebui să fie renumită (şi englezii ştiu să diferenţieze famous de infamous, cam cu aceleaşi motive pentru care există good şi bad luck) poate vei fi decis să renunţi, fără regret, la a urmări ştirile, apoi, generic vorbind, audio-vizualul local, din motive sanitare. A fi învăţat, în schimb, limbi, cărţi şi culturi străine, istorie şi teorie politică conturează un fel de a fi care nu a deschis uşi, dar le-a promis... Aşa, cu nişte luni sau ani, se ajunge la momentul cu respectivul telefon şi la intervalul de meditaţie astfel pricinuit. Ursul Knut şi Băsescu Tipul de salt literar despre care vorbesc este de la (a) o discuţie - într-o cafenea berlineză - cu profesorul doctorand în istoria relaţiilor dintre oameni şi animale în secolele XVII şi XVIII, Anglia, despre ursul Knut, cel mai mare star din Germania actuală, care tocmai a încasat încă un pic de publicitate; mă rog, chestia nu este interesantă în sine, iar dacă se pot face bani de pe urma animalului, cu atît mai bine... - discuţia ţine de felul în care în presa anglofonă concepte ca om, animal, cruzime, natură, drepturi şi alte asemenea sînt vehiculate în rapidă succesiune, ca şi cum ar fi evidente, univoc interpretabile şi deci indiscutabile, mai ales cînd o cauză sau alta cere militanţilor credinţă puternic mediatizată. Singurul fel de legătură în ruptura care urmează este demagogia. Aşa se ajunge la (b) Băsescu a fost suspendat, mai mult de două sute treizeci de voturi, iubita nu te-ar minţi despre asta (pentru că tipul ăsta de simţ al umorului este totuşi rar), totul sună plauzibil: este ecoul distant, dar livrat cu o intensitate obscenă, al motivelor pentru care ţi-ai făcut voluntar vînt în exil şi în anonimatul confortabil al civilizaţiei. În treacăt adaug că România nu e parte din lumea civilizată şi tocmai a demonstrat din nou. Urmează, în strictă secvenţă, direct de pe www.revista22.ro, un alt profesor, domnul Andrei Cornea, nu cu interesantele lui eseuri, ci cu seria lungă de cîteva luni de articole despre trădarea efectuată constant şi fără noimă de PNL, pînă cînd PSD, mizeria adolescenţei tale, tocmai a ajuns din nou la putere, din nou fără vreo responsabilitate sau posibilitate de a fi tras la răspundere - ceea ce e cool, pentru că oricum nu e nimeni să o facă... Ai fi vrut să citeşti altceva: etimologul, filozoful, clasicistul şi traducătorul te interesează, mult mai puţin aceste subiecte de politică - meser Tăriceanu nu este pe acelaşi palier intelectual cu nici un om inteligent, de ce ar merita atunci efortul? Dacă ăsta ar fi un film cu cine ştie ce conflict, Tăriceanu ar fi ratatul resentimentar şi obsedat de mărire, care trădează, face pactul cu diavolul, dar sfîrşeşte tot omorît, numai asta mai rămîne să se întîmple într-un fel sau altul (recent, vezi handicapatul monstruos din 300). Pentru a recapitula - prim, domnul Cornea avea şi are dreptate despre situaţie, înclini să susţii; secund, ştiai asta, repet, la plecare, cînd îţi puneai cunoştinţele să se educe după gîndurile profesorului; terţ, te-ai bucurat într-un fel de concedierea doamnei Macovei, pentru consecvenţă simplă, pentru că nu crezi că un om admirabil ar trebui să sufere din cauza corupţiei din politică, deşi îi respecţi decizia de a se implica; cuaternar şi final - ai spus cu o ocazie că nu ţi-e teamă că Băsescu ar pierde lupta, cu alta, că integrarea în 2007 o să distrugă efortul anticorupţie (cu sau fără clauză de salvgardare), cu încă alta, că un om politic respectabil trebuie să treacă prin focul rău specific breslei în care se complace, poate ai spus chiar că România îşi merită soarta, dacă nu ştie să merite alta mai bună. Bucureşti, un oraş fascinant Mai mult sau mai puţin ironic, dar, epic vorbind, cu siguranţă anticlimactic, apoi mergi la baschet la complexul sportiv cu care colegiul tău are contract, pentru a te relaxa, fără să uiţi că în Bucureşti nici un nenorocit de loc nu există pentru aşa ceva (iar băieţii obişnuiau să ştie un profesor şi să plătească un paznic pentru a juca în sală miercuri noaptea, ştii că încă o fac, ei vor fi clasa de mijloc imediat ce ies din facultăţi, unii deja sînt). Le poţi acum aminti colegilor civilizaţi despre parcuri în alt fel de oraşe decît Berlinul, unde nici paznicii şi nici alura de bine a cartierului nu împiedică distrugerile, diferit de ghetourile negrilor din State, unde baschetul e respectat. Plus, apuc să adaug pe tuşă, ultima dată la palatul regelui, piaţa Palatului şi Ateneul: sacii de gunoi şi figurile care îşi consumă dilemele adolescentine umbrind obscen o zonă care ar fi trebuit să fie privilegiată... Omul care ţine acum mingea, interesat de politică şi economie, îmi spune în accent britanic că are să folosească cazul actual al României pentru cursul de politică despre probleme globale, mă întreb dacă e atîta loc de circ, în timp ce îşi notează numele doamnei Macovei, dar ce altceva e de făcut decît să pasezi poveştile pînă vreun fel de eliberare apare, oricum speranţele pentru - sic! - binele ţării nu din ţară vin. Iar, dacă tot s-a întrerupt jocul: toţi colegii de aici ştiu că Bucureştii în special sînt un loc fascinant, nu oraş adevărat, nici etica simpatică a cetăţii, şi nici loc frumos sau curat. Mă uit la aceşti europeni credibili şi văd aproape de orizont întoarcerea în ţară, ce spun, în Capitală; sau efortul pentru o plecare definitivă... Unii dintre colegii de generaţie români se întorc în ţară sau nu au plecat, pentru că este şi a lor, orice ar însemna asta şi chit că nu au alt avantaj decît că îmbătrînesc mai greu decît clasele pe care le dispreţuiesc - fie pentru corupţie, fie pentru prostie, fie pentru tăcerea şi laşitatea participării. Da - le spui amicilor -, românii se fac parte şi tot cu naţia la televizor, acolo se întîlnesc în sentiment aceste trei categorii, iar corupţii şi proştii cîntă, ţipă şi dansează pentru laşi. Consumatorul român nu e viril, egoist şi individual, cum sînt ei obişnuiţi de la ei de acasă şi tu din cărţi, ci înghite colectiv şi în anonimat ireparabil. Aşa pare şi la ultima verificare, anume zapping, pentru că mai mult de o secundă nu poţi înghiţi... Ţara te vrea prost Dacă ştii toate astea, din Germania poate preferi altfel de raport la ţară şi altă memorie, ascultă deci Sarmalele reci, "Ţara te vrea prost", de pe vremea cînd anul 2007 însemna o maturitate acceptabilă într-o ţară totuşi credibilă, pentru că venea acompaniată de o muzică care nu e românească. Asta este situaţia ta, nu eşti parte din naţie, nu ai rădăcini la faţa locului şi nici nu mai ai timp să le fabrici sau dorinţă de a crede în ele, dar limba este şi un act moral, de fiecare dată cînd numeşti lucrurile după topica asta, te laşi convins de poezie: locul există pentru ceva mai mult decît experimente perverse cu îndoctrinarea fără doctrină, că o cultură înaltă, incorectă politic şi mai ales mîndră supravieţuieşte. Şi asta, în ciuda eforturilor, neconcertate, dar nici ineficiente, de a o acuza de plagiat şi colaboraţionism, irelevanţă - orice e nevoie pentru a murdări. Oricare ar fi acuzele în particular, se reduc şocant la asta: lipsă de reprezentativitate pentru o populaţie care vrea linişte, numai pentru a-şi demonstra fascinaţia metafizică în exerciţiul privirii inundaţiilor de afară - la televizor. Mă rog, statutul realităţii şi adevărului atunci cînd nu ai nici un fel de voinţă în viaţa ta. Şi te gîndeşti din nou la separarea apelor: cu cine vorbesc de fapt oamenii de cultură care ţi-au ghidat din cărţi şi apariţii anii de formare! Ştii că un număr mare de congeneri erau puşi pe a fi români, nu ai vrea să îi mai vezi şi îi eviţi, dar ştii că sînt mai respirabili decît înaintaşii lor, ceea ce poate să înnebunească un om care credea sincer în lecţiile de istorie şi filozofie din liceu... Deasupra lor, în vîrful micii piramide a susceptibilităţii românilor pentru civilizaţie, se află cei care sînt racordaţi direct, interesat, onest şi competent la creşterea economică, veritabila clasă de mijloc... E greu de crezut şi că aceştia ar fi oameni care să asculte vocile pe care le citezi cu ruşine. Nici puţinii români de aici, care discută situaţiunea, nu au nici păreri şi nici interese, i-au sunat părinţii din ţară şi prietenii şi pe ei să le spună, poate e vorba de a fi provincial, dar dacă e ceva ce îi face cetăţeni ai lumii civilizate este indiferenţa crasă faţă de orice în special, nimic condamnabil, cu siguranţă. Apoi, lateral şi dislocat, mai e un fel special de fraier care scrie articole, mă rog, diferite mofturi, azi greu mai e acceptabil să discriminezi între ele, în fine, efortul ăsta de a scrie porneşte de la a-i fi citit şi crezut pe oamenii impresionanţi ai culturii. Acum mai e un motiv, auzit tot de la iubita care şi-a stricat ziua ascultînd ştirile şi de la colegi, anume că s-a manifestat în Piaţa Universităţii şi în oraşe, semnificativ, poate chiar important - poate de data asta o să însemne ceva, să aibă societatea civilă consecinţe în ţară. Ar fi un debut în realitate pentru nişte voci care pînă acum au glosat mai degrabă pentru o moralitate inoperantă politic, prezenţa proprie, decît pentru succes politic; la final, de sperat că într-adevăr au ceva de spus şi, generic, că se va întîmpla. _______________ Titus Ţecheră este student la European College of Liberal Arts din Berlin.
