Religia şi morala sînt inseparabile

Ideile conţinute în polemica moralistului Peter Singer cu Dinesh D’Souza, rememorate sumar în interviul publicat de Dilema veche (nr. 302, p. 24), hrănesc două importante dezbateri: religia ca sursă a valorilor publice şi raportul dintre religie şi morală. Dată fiind amplitudinea temei, mă voi ocupa doar de-al doilea subiect. Punctul de vedere pe care-l afirm şi intenţionez să-l argumentez în rîndurile care urmează este că, în opoziţie cu dl Peter Singer, raportul dintre religie şi morală în viaţa practică nu este strict unul de subordonare sau izolare, la fel cum nu este nici unul de coordonare. Este ceva mai mult şi mai complicat (ca, de altfel, întreaga realitate pe care dacă vrem să o înţelegem, trebuie să ocolim reducţionismele): un raport în dublu sens, de influenţare reciprocă. Dacă argumentaţia pe care o propun degajă oarecare spirit polemic este un fapt colateral. Ceea ce găsesc important în această discuţie este semnificaţia dezbaterii pentru societatea românească, care nu a cunoscut istoria intelectuală a Vestului, dar care, în virtutea globalizării ideilor desprinse izbînditor din vîltoarea acestui trecut, este nevoită să le interiorizeze. Mai pe scurt, atunci cînd se discută chestiuni de prezenţă a icoanelor în şcoli sau noţiunea de familie, dezbaterea raportului dintre religie şi morală în lumina experienţei istorice recente mi se pare a fi de primă semnificaţie.

Am afirmat mai sus că în viaţa practică religia şi morala dezvoltă un tip de relaţie în termenii dialogului. Accentuez „viaţa de zi cu zi“ întrucît doar pe acest teritoriu religia şi morala sînt simetrice sau, ca să fiu mai precis, sferele lor sînt juxtapuse şi coincidente. Aici este momentul în care valorile pe care le conţin şi care sînt codificate în Lege (morală, iar mai apoi juridică) sînt confruntate cu formele de manifestare ale neprevăzutului. Religia şi morala se aseamănă căci, plecînd de la oglindirea a ceea ce ai făcut în ceea ce ar (fi) trebui(t) să faci, angajează împreună noţiunile de răsplată şi sancţiune. Această afinitate este însă una firavă; deşi folosesc aceleaşi noţiuni, sensul cu care sînt înzestrate este ceea ce le desparte, totodată. Prezenţa răului, a suferinţei (concept central în argumentaţia lui Peter Singer asupra existenţei lui Dumnezeu, asupra lărgirii drepturilor la fiinţele neumane, asupra eutanasiei etc.) reprezintă piatra de hotar a religiei şi a moralei. Potrivit lui Vittorio Possenti (în Dumnezeu şi răul, Galaxia Gutenberg, 2009), în concepţia morală răul reprezintă o încălcare impersonală a legii morale. Ca atare, considerarea etică a răului se opreşte doar la interdicţie. În concepţia religioasă, dimpotrivă, răul reprezintă o încălcare personală a legii morale; o lege care este dată de Dumnezeu. Astfel, considerarea religioasă a răului înglobează nu doar interdicţia, responsabilitatea personală faţă de făptuirea răului, ci şi speranţa eliberării de acest rău care tot de la Dumnezeu vine (Dumnezeu care, să nu uităm, s-a întrupat în Om în persoana lui Hristos, tocmai pentru a izbăvi omul de prezenţa robitoare a răului).

Desigur că religia şi morala se despart relativ la felul în care interpretează noţiunea răului doar atunci cînd se discută în mod diferit sursa celor două. Şi aici intervine cea de-a doua parte a problemei, cea situată dincolo de dimensiunea strict practică. Discursul religios şi cel moral cad de acord asupra faptului că spiritualitatea, ca fapt ce-i este specific doar omului şi numai lui, constă în latura morală. De aici, religia şi morala împărtăşesc ca scop comun împlinirea spirituală a omului. Religia însă reprezintă un dat transcendent. Implicaţia dintîi a acestei afirmaţii este că, în cele din urmă, religia înglobează morala; contemplată din perspectivă religioasă, morala nu înseamnă altceva decît un tip de evaluare socială (judecata aparţine doar lui Dumnezeu; de aceea, „judecată socială“ este o contradicţie în termeni). Ce înseamnă, aşadar, evaluare socială a unui comportament? Înseamnă confruntarea faptelor sociale ale unui om cu principiile inspirate sau izvorîte din religie. Astfel, raportul dintre religie şi morală cunoaşte două dimensiuni: orizontală şi verticală. Pe orizontală, acolo unde sferele moralei şi ale religiei se suprapun, de la morală vine noţiunea de interdicţie.

Pe verticală, acolo unde morala este înglobată în religie, omului îi este dată răsplata pentru respectarea interdicţiei şi, mai mult decît atît, speranţa iertării după încălcarea acesteia. Din acest motiv, morala nu are sens decît pe orizontală, în relaţiile dintre oameni. Pe verticală, în relaţia omului cu Dumnezeu lucrurile sînt clare; termenii mîntuirii au fost primiţi odată cu întruparea lui Dumnezeu în Fiul său.

Nu este deloc întîmplător faptul că decuplarea religiei de morală se face în context soteriologic, adică al discutării noţiunii de mîntuire. Cu toate că în istorie se regăsesc situaţii de religii cu o morală embrionară, ori sisteme morale lipsite de religie, exemple care, paradoxal, contrazic înclinaţia sociologică de a crede că religia precede morala, disputa cea mai aprigă asupra relaţiei dintre morală şi religie are loc în contextul creştin. De pildă, în interiorul şcolii teologice antiohiene s-a dezvoltat o hristologie care a culminat în preajma sinodului IV de la Calcedon (sec. V) cu ideea că în persoana lui Hristos, firea umană este mai importantă decît cea divină. Astfel, izbăvirea omului se face prin efort personal (o mîntuire subiectivă), pe orizontală, şi mai puţin prin ajutorul divin (o mîntuire obiectivă), pe verticală. Aşa cum a scris Părintele Dumitru Stăniloae, accentul pe mîntuire ca drum al conformării voinţelor, o mîntuire care pune deci mai mult preţ pe morală decît pe religie, a influenţat masiv confesiunea catolică şi, mai ales, pe cea protestantă. Cele mai multe sisteme morale filozofice (care separă deci religia de morală) cum ar fi utilitarismul, pozitivismul, naturalismul, vitalismul, egoismul, pesimismul, morala autonomă la Kant se maturează în interiorul spaţiului protestant.

Totuşi, nostalgia paradisului pierdut este un sentiment care nu poate fi despărţit de natura umană. În răsărit, distincţia dintre etică şi morală nu pare să fie la fel de evidentă ca în apus (dacă cumva ea există). Dacă separăm şi, totodată, considerăm înţelesurile noţiunilor de etică şi morală (într-un mod simplist, se poate spune că etica este morala aplicată), observăm cu uşurinţă că ceea ce se numeşte morală nu este altceva decît un sinonim al religiei; este vorba de un sinonim care, atunci cînd este întrebat asupra originii moralei, se opreşte la a spune că ea este înscrisă în om. Şi punct. De cine, cum şi cînd sînt întrebări la care pare să nu mai aibă cum răspunde. Aşadar, axa verticală a raportului dintre religie şi morală este înlocuită de cea dintre morală şi etică. Singura diferenţă este că acest caz reprezintă un soi de răsucire în jurul unei idei despre care lipseşte curajul de a fi afirmată: morala izvorîtă şi inspirată din religie, religia fiind un dat transcendent.

În fine, ar mai fi un ultim cuvînt de adăugat în dezvoltarea argumentului despre implicaţiile sociale ale acestei fracturi. Fireşte că religia fără morală nu este poate cu nimic mai benefică decît morala fără religie. Acele „personaje puternic religioase care s-au dovedit malefice“ despre care vorbeşte Peter Singer, într-o privire generală, posibil să aparţină acelei religii căreia îi lipseşte componenta morală. Ba mai mult, dacă se asumă principiul după care „Credinţa fără fapte moartă este“, atunci fără morală religia n-ar fi decît o cunoaştere pur teoretică, vecină cu speculaţia. Totuşi, între paranteze fiind spus, nu pot să nu remarc inconsistenţa argumentului. Pentru teroriştii de care vorbeşte dl Singer, religia este doar un pretext. Finalitatea gestului lor este ideologică. Or, dacă vorbim despre Inchiziţie, lucrurile stau cu totul altfel. Pe de o parte, acolo nu era vorba de o practică subsumată unei ideologii, iar pe de altă parte comportamentul abuziv (în interpretarea contemporană) a unora dintre „inchizitori“ insista probabil mai mult pe o privire pe verticală decît pe orizontală. Ceea ce nu spune nimic despre amoralitatea lor. Astfel, morala, cît timp reprezintă certificatul de autenticitate al unei credinţe religioase, pentru religie este un scut, o piedică împotriva folosirii abuzive a acesteia, în genul teroriştilor invocaţi exemplificativ de dl Singer. Or, ca ambele să aibă un sens deplin, neamputat, trebuie privite doar împreună, şi nu separat.

În cealaltă situaţie, morala fără religie este una relativă, căreia îi lipseşte autoritatea. Mai mult decît atît, noţiunea de interdicţie implicată în actul moral devine un motiv de angoasă personală şi socială, de înstrăinare sau alienare, ca să folosesc termenul unui alt intelectual major (cel puţin pentru vremurile noastre), format în spaţiul protestant (Karl Marx). Astfel, interdicţia se arată în dimensiunea sa opresivă, şi nu în cea constructivă, ca o condiţie pentru izbăvire. Spus în alt fel, interdicţia nu mai reprezintă un instrument de eliberare de rău şi suferinţă, ci o cauză ultimă. Nu este întîmplător că tot ceea ce s-a întîmplat în anii ’60 şi se întîmplă într-un fel sau altul pînă în zilele noastre reprezintă revolta împotriva interdicţiei, cu aşteptarea utopică că astfel ne vom elibera de ceea ce ne doare. Ceea ce trăim revoltîndu-ne, în multe situaţii, nu sugerează altceva decît decuplarea religiei de morală şi absenţa voinţei de a le privi împreună.