MIHAIL SEBASTIAN LA ZI

Publicat în Dilema Veche nr. 191 din 8 Oct 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Mihail SEBASTIAN Literatura de ocazie Dintre toate genurile posibile detest cronica "de ocazie": literatura pentru Crăciun, pentru Paşti şi pentru onomastici ilustre. Am încă prejudecata unei moralităţi a scrisului în acest sens că nu-l accept decît în măsura în care caută un adevăr şi exprimă o sinceritate. Şi împac această credinţă cu meşteşugul gazetăriei, preţuindu-l pe acesta numai pînă unde exerciţiul lui izbuteşte să forţeze spontaneitatea şi să înlesnească după voia ta găsirea imediată a cuvîntului, fără să-i strice însă niciodată înţelesul. Probabil că acesta este ajutorul pe care gazetăria îl dă scriitorului: îl învaţă cum să dispună de gîndurile lui într-un moment de indiferenţă sufletească şi cum să se dispenseze de ceea ce se chema odinioară "inspiraţie". Îi dă, mai ales, priză asupra insului său lăuntric; o priză dreaptă şi directă, nemecanizată, dar promptă, mergînd simplu către resorturile inteligenţei, declanşînd asociaţia de idei şi făcînd-o dintr-o dată să trăiască. Un titlu, un fapt divers, un sunet, o uşă care se deschide sau un zgomot de sanie care se aude trecînd dincolo de un geam îngheţat şi opac, unul din toate aceste nimicuri e de ajuns ca să-ţi înlesnească accesul la tine şi să te lege cu destinul frazei prime, ce aşteaptă să fie scrisă. E un moment de viaţă activă acesta, cînd ai prins cuvîntul întîi, aşa cum ai prinde capătul unui ghem de mătase şi, fixîndu-l pe hîrtie, ai pornit pe urmele gîndului închis acolo. Cronica de ocazie ignorează această libertate, care, la drept vorbind, nu e decît o disciplină. O scrii împotriva ta. Pentru cine sărbătoarea e o realitate sufletească nu poate fi un "subiect", iar pentru cine ea nu are nici un înţeles propriu, cu atît mai puţin. Oamenii poartă în ei această frumuseţe, că nu poţi minţi decît cu jertfa graţiei. Şi nu ignorez, scriind aceasta, imensa literatură de elogiu al minciunei, preţuirea fanteziei ei şi falsa ei învecinare cu arta. În realitate, graţia - ceea ce însemnează comoditatea mişcărilor şi a cuvîntului, simetria lor şi limpezimea lor - nu slujeşte decît adevărul adevărat. Scrisul ocazional suferă sancţiunile acestei moralităţi. E plat şi silit. Efortul omului de spirit se trădează în fraze, penibil. Literatorul devine atunci simplu artizan (ceea ce poate ar fi ideal) - artizan obligat să lucreze în zi de duminică, pentru că a fost silit să primească o comandă grabnică. Nu cred că există lucru mai plictisitor decît scrisul unei astfel de cronici, dacă nu cumva o fi lectura ei. Şi denunţ cu aceasta păcatul cel mai grozav de care o pagină tipărită se poate face vinovată. Plictiseala. Nu din neînţelegere, nu din greutatea de a urmări o abstracţie, nu din lipsă de informaţie, nu din lene şi nu din rea-voinţă. Ci, pur şi simplu, sentimentul ăsta de jenă şi incomoditate, de indiferenţă şi proastă dispoziţie, pe care ţi-l comunică zece rînduri normale şi corecte, dar împiedicate parcă în fiece cuvînt al lor neprinse unul de celălalt decît de întîmplarea tiparului, singuratece şi fără comunicaţie între ele, ca zece călători străini şi taciturni într-un vagon de clasa întîi într-un tren înzăpezit, la mijlocul călătoriei, în inima unei cîmpii. Sînt subiecte ingrate. De oriunde le-ai aborda şi oricum ai voi să le scrii - grav sau persiflant, convins sau neîncrezător - se coagulează sub peniţă ca o pastă aspră şi se împotrivesc lucrului tău. Condeiul oboseşte în scris, aşa cum ar obosi un om urcînd o pantă cu bolovani şi rîpe, îi simţi parcă respiraţia scăzînd şi rupîndu-se în gîfîieli scurte. Expresie plată şi fără noimă, ritmul fără elan şi fără libertate ţi se strecoară între lamele subţiri ale peniţei şi, împotriva bunului tău gust şi a oricărui efort, se rînduiesc pe hîrtie într-un şir lamentabil şi stupid. Te uimeşti uneori descoperind în opera unui mare artist şi inepţie sau, dimpotrivă, citind în cărţile unui scriitor depreciat un lucru de preţ. Te nedumireşte în imensa maculatură a lui Romain Rolland strigătul viu, şi sincer, şi puternic al lui Colas Breugnon. Fiindcă subiectele sînt ca drumurile. Pietruite unele şi drepte, te duc odihnitoare către casă; într-un mers spornic, te antrenează şi te îndeamnă - aşa într-o doară - numai pentru plăcerea de a nu te despărţi de ele. Ursuze şi sterpe altele, îţi frîng inutil piciorul trudit şi te silesc să ocoleşti prin locuri depărtate spre un ţinut, unde - o dată ajuns - nu vei fi găsit semnul căutat. Cronicile "de ocazie" fac parte din acest soi de subiecte dezolante din fire şi impracticabile. Iar cronica de Crăciun nu se exceptează. Dar să ne oprim aici. Pentru lămurirea cetitorului care ar putea să creadă că, sub acest rechizitoriu, subscrisul ascunde o cronică ce i-a fost poruncită de secretarul de redacţie, anume pentru un număr festiv. Nu sînt consideraţii tipărite din întîmplare astăzi. Ar fi putut să apară ieri, poimîine sau de Rusalii. E adevărat că astăzi, pe cuprinsul pămîntului ăstuia, cîteva mii de condeie au exersat, de la "Fulgerul Brăilei" pînă la cea mai mare publicaţie new-yorkeză, aceeaşi inspiraţie şi că aceeaşi cronică de Crăciun a apărut cu infime variaţii sub iscăliturile a tot atîtor oameni. Pentru noi, care nu ne ocupăm să producem literatură după necesităţile fixe ale calendarului sau să glosăm festivităţile cu poezie ocazională, faptul prezintă alt interes. Pentru ziua cînd vom porni să scriem un manual practic şi întreg de literatură şi să-i clasăm genurile esenţiale, cercetăm acest mod fericit de producţie scriitoricească, legat de datele însemnate cu roşu în calendare. Cu atît mai mult cu cît ele ne aparţin nouă prin excelenţă şi cu cît literatura românească a fost o vreme cînd n-a cunoscut alte resorturi. Muză mediocră şi trivială, "ocazia" a creat cel puţin trei sferturi din istoria scrisului nostru. Se ridica o statuie de bronz la Turnu Măgurele? Bardul (pînă într-un timp literatura nu posedă poeţi, ci barzi) cînta evenimentul acesta edilitar în douăzeci şi patru de strofe. S-a construit o linie de drum-de-fier sau - mai puţin - s-a schimbat orariul trenului? O lungă ovaţie salută această reformă binevenită. "Ocazia" meschinizează scrisul şi îi răpeşte libertatea lui morală. Îl fură de la propriile lui finalităţi pentru treburile şi rosturile altora. Îi ia mai ales orgoliul de a se servi numai pe sine însuşi şi îl întrebuinţează ca pe o gheată, ca pe un şervet sau ca pe un borcan cu muştar. Ţine să fie agrementată cu literatură şi versificată. Dintre subiecte, e cel mai pauper şi mai penibil: îţi oferă de la începutul anului lista sărbătorilor şi a comemorărilor. Bun pentru oamenii lipsiţi de imaginaţie. Prima voastră "bucată" pentru Revista copiilor nu era închinată Primăverii? Atunci, desigur, Crăciunului. Înţelegeţi de ce, dacă mi s-ar cere să spun în două cuvinte în ce stă superioritatea scrisului de acum asupra sămănătorismului şi ce anume exprimă progresul literaturii româneşti, aş răspunde aşa: desfiinţarea ocaziei! 1928 Radu COSAŞU Un text care mă priveşte direct în ochi Chestiune strict personală, fără multe explicaţii aici, de la Jurnal încoace, nu-l mai pot citi pe Sebastian decît în cheia autobiografiei mele. În consecinţă, tot de la Jurnal încoace, nu am citit un text mai tulburător pentru mine, cum îi plăcea lui Zigu Ornea să menţină acest adjectiv anacronic. Pornesc de la ultimul rînd: 1928. Sebastian nu avea mai mult de 21 de ani şi îşi trăia tinereţea lui "decisă şi confuză". La 21 de ani putea începe decis cu ceea ce detesta şi nu-şi reprima metaforele, ca tot adolescentul încă nemîntuit. Dacă aş fi citit la cei 21 de ani ai mei, în 1951, ceea ce înfiera el, aici - l-aş fi refuzat deloc confuz, foarte hotărît. La 21 de ani, gazetăria mea era toată de ocazie şi practicînd-o nu aveam nici "un sentiment de jenă şi inconsistenţă, de indiferenţă şi proastă dispoziţie". Nu mă interesa dacă e plicticoasă - nu putea fi cînd "ocaziile" erau ziua de 1 Mai, ziua de 9 Mai (ziua Victoriei asupra fascismului, pentru cei ce nu o ştiu azi...), ziua de 23 August, de 7 Noiembrie (şi ele detestabile azi...), comemorările eroilor clasei muncitoare, şantierele tineretului de la Salva şi Agnita... Autobiografic, Sebastian mă priveşte direct în ochi: "... se ridica o statuie de bronz la Turnu Măgurele? S-a construit o linie de drum-de-fier sau - mai puţin - s-a schimbat orariul trenului? O lungă ovaţie salută această reformă binevenită". Da, am ovaţionat munca de la Salva-Vişeu - pentru mine nicicum o muză "mediocră, trivială..." - şi dacă statuia de bronz de la Măgurele ar fi fost a Olgăi Bancic nu aş fi ezitat s-o salut în deplină libertate morală, fără să simt că ocazia "îmi meschinizează scrisul". Iar la întrebarea lui sarcastică - "prima voastră poezie pentru Revista copiilor nu era închinată Primăverii?" - răspund în transă autoironică: ba da, prima mea poezie a apărut în Revista elevilor, era cu primăvara... se intitula "În Spania a întîrziat primăvara", era împotriva lui Franco şi începea aşa: "Nopţile catalane, nopţile andaluze / cu surîsul ars pe buze..." (şi a fost demascată după ’90, în România Mare, ca poezie comunistă). Nu, nu mă simţeam "pauper şi penibil", avînd în sertar, chiar aşa, "de la începutul anului, lista sărbătorilor şi a comemorărilor..." Oricînd putea veni un telefon de la secretariat: "Cosule, scrie-ne ceva cald, cum ştii tu, despre Olga Bancic..." Scriam cald şi cu un devotament care excludea problema talentului, problemă la fel de mic-burgheză ca "orgoliul de a servi (prin scris) doar pe sine însuşi". Nu cunoşteam, la 21 de ani, acest orgoliu, fascinant pentru el, detestabil, reacţionar pentru mine, acela de atunci. Eram un prost (deloc şmecher)? Un simplu apucat? Ar fi simplu şi pe gustul zilei. Textul lui nu-mi permite o asemenea indulgenţă. Cred că eram - precum atîţia adolescenţi miopi (fără Huliganii lui Eliade nu aş fi ajuns utecist!) - un tînăr necitit sau, mai intim zis, nedus la femei. Cu un minimum de orgoliu, mă văd citind acest text în 1968, adică la 38 de ani ai mei, vîrstă la care a dispărut Sebastian. Ce aş fi făcut? L-aş fi ascuns! Sau l-aş fi dat, în şoaptă, cîtorva intimi. Cine ar mai fi crezut că era vorba doar despre Paşti, Crăciun sau Rusalii?... Devenise(m) subversiv! Fiindcă citisem, încă din ’56, De două mii de ani şi Cum am devenit huligan, fiindcă "luasem notiţe" la Condiţia umană, căzusem sub influenţa lui Babel, a Armatei sale de cavalerie, combinînd-o cu mult Koestler de la Titus Popovici, şi o luasem deja peste cap pentru "teoria adevărului integral", a "adevărului adevărat", cum îl numeşte aici, stîngaci, Sebastian. Două "ocazii" au luminat viaţa scrisului meu, fără milă faţă de tot ce pusesem "pe hîrtie într-un şir lamentabil şi stupid", precum zice tot el. Cu "ocazia" Budapestei - ce ar fi scris Sebastian atunci? - am ajuns şomer ideologic, interzis în presă, dar competent în ceea ce Lenin numise în ultimul său an de viaţă "minciuna comunistă" post-revoluţionară, aceea care compromite mortal orice putere a sovietelor. Apoi, cu "ocazia" invadării Cehoslovaciei, orice "iluzie lirică" - aceea fără de care Malraux susţinea că nimeni nu poate pricepe secolul nostru - s-a spulberat. Recunosc că nu am disperat, nu am vocaţie, talent în această direcţie, am descoperit ceva nu mai puţin crud - ironia. Şi odată cu ea, viclenia, viclenia crescîndă în a nu mai ceda lozincărelii, şabloanelor, comenzilor sociale, pe scurt: voluptatea de a rata orice "ocazie de a minţi". Plus, desigur, frica. Frica de a fi prins şi turnat pentru fiecare cuvînt confuz, ambiguu, nes(u)pus. E ceea ce Sebastian nu a mai cunoscut: ştia tot despre graţie şi greaţă în inspiraţie, despre conformismul literaturii tradiţionaliste, dar îi va fi necunoscută dictatura religiei de partid care făcea din orice "ocazie" o comandă nu "grabnică" (precum se speria...), ci curat terorizantă. Sebastian nu a cunoscut angoasa unui telefon de la Scânteia cînd, ani şi ani la rînd, în fiecare ianuarie, se suna pentru un articol cu "ocazia" aniversării "eroului între eroi şi a tovarăşei sale". E limita imaginaţiei în morala sa literară; dar tocmai ea îi dă o subversivitate evidentă pentru oricare cenzor din România celei de a patra dictaturi pe care prietenul său, Pătrăşcanu, nu a mai ajuns s-o analizeze. Iar mie, azi, îmi dă dreptul să-l privesc fratern ca pe un text care mi-a răscolit, fulgerător, viaţa.

Gabriel Liiceanu sedus de Isus jpeg
Gabriel Liiceanu sedus de Isus
Cel care crede în Dumnezeu nu este neapărat mai bun decît fratele său fără credință.
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală jpeg
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală
În privinţa scrisului, nu uitaţi: după 69 de ani vine neîndoios vremea să concepem romane cu cheie în stilul lui Dan Brown, ca să ne dăm singuri fiori – oricum nu ni-i mai dă nimeni altcineva.
De Ziua Armatei… despre militarul român jpeg
De Ziua Armatei… despre militarul român
Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“.
De ce mă întorc acasă jpeg
De ce mă întorc acasă
Sînt de un an în Irlanda şi abia aştept să revin acasă, în România. Unii – puţini – mă înţeleg, majoritatea nu. E dificil de explicat de ce, dar nu imposibil. Mai greu e de asimilat aşa ceva, în special dacă ai o structură interioară „croită“ altfel decît a mea şi a celor – puţini – asemenea mie.
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER jpeg
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER
Dincolo de luminile scenei se află un personaj nevăzut, cunoscut cel mai adesea din scrierile cercetătorilor şi postum. Spectacolele pe care le-a montat îi poartă un timp numele şi amprenta inconfundabilă, i se dedică studii şi biografii, criticii încearcă să descifreze un mesaj după percepţia fiecăruia.
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir jpeg
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir
Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III)
Este necesară revizuirea urgentă a legii şi îmbunătăţirea ei prin nişte modificări de substanţă. În primul rînd, cred că timbrul cultural ar trebui să fie colectat atît de uniunile de creaţie cît şi de AFCN, CNDB şi alte organizaţii/instituţii de interes naţional.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II)
Continuăm ancheta pe tema proiectului legislativ cu privire la timbrul literar. Astăzi vă prezentăm punctul de vedere al „taxaţilor“, al celor care percep şi apoi virează contravaloarea timbrului cultural către uniunile de creaţie. I-am întrebat care sînt obiecţiile lor legate de lege.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I)
Timbrul cultural provoacă polemici aprinse despre rostul acestei taxe şi, mai ales, despre cum se va aplica. Dilema veche vă propune o dezbatere pe tema acestei legi. În acest număr, am lansat aceleaşi trei întrebări unor reprezentanţi ai uniunilor de creaţie care beneficiază de fondurile provenind din timbrul cultural.
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români jpeg
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români
Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre cine sîntem.
Revenirea Rusiei la vechiul tipar png
Filozofii regi vs filozofii preşedinţi
Regii de azi sînt educaţi să fie oameni obişnuiţi, în concordanţă cu rolul lor diminuat în viaţa naţiunii. Dar, pentru a nu se scufunda într-o permanentă mediocritate, ţările democratice au nevoie de simboluri ale excelenţei.
O viziune greşită asupra preşedintelui jpeg
O viziune greşită asupra preşedintelui
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. În Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta.
Reconsiderarea omului stăpînitor jpeg
A alege moartea
Gillian Bennett ştia de trei ani că suferă de demenţă. În august, demenţa progresase pînă în punctul în care, după cum a spus-o chiar ea: „Aproape că m-am pierdut pe mine. Vreau să scap înainte de ziua în care nu-mi voi mai putea evalua situaţia sau face ceva ca să-mi pun capăt zilelor.“
Uşurătatea de a fi prost în România jpeg
Uşurătatea de a fi prost în România
Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes.
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“ jpeg
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“
Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală.
Cui îi (mai) e frică de LGBT? jpeg
Cui îi (mai) e frică de LGBT?
Îmi amintesc şi acum ziua cînd am văzut întîia dată doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă. Se întîmpla în Berlin, prin 2008. Totuşi, era ceva uimitor în felul în care îşi asumau gestul de tandreţe. Şi chiar mai şocant era că dragostea lor nu stîrnea nici o mirare, nici o ameninţare în preajmă...
Oligarhizarea universităţilor jpeg
Oligarhizarea universităţilor
Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general.
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică png
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică
Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase. Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.
Ne relaxăm moral jpeg
Ne relaxăm moral
S-ar putea ca expresia „ne relaxăm moral“ să vi se pară stranie. E posibil ca ea chiar să fie stranie, dacă luăm în calcul faptul că dezbaterea etică, dezbaterea în jurul unor teme de morală, dezbaterea serioasă şi bazată pe argumente, lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul românesc.
Conspiraţia transparenţei jpeg
Conspiraţia transparenţei
Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne.
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor! jpeg
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor!
Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului“.
Se caută o strategie politică jpeg
Se caută o strategie politică
Nu trebuie să fi citit multe cărţi ca să cunoşti conceptele de bază pe care ar trebui să le conţină o strategie politică. Este de ajuns să cauţi pe Google „citate politice pline de cinism“, de exemplu, şi vei găsi o mulţime. Iată unul pe care îl consider potrivit în cazul de faţă: „În politică, doamnă, este nevoie de două lucruri: de prieteni, dar, mai presus de orice, de un duşman“.
Goe în veacul XXI jpeg
Goe în veacul XXI
De la o vreme, întîlnirile potatorice, chiolhanurile de tot soiul, bacanalele chiar sînt confiscate – năucitor – de o droaie de pici. Timizi şi bombănitori la început, lăsaţi, la scurt timp, de capul lor, micuţii aglutinează eficace şi devin aversă, invazie, diluviu.
Noua marfă de lux: securitatea personală jpeg
Noua marfă de lux: securitatea personală
Cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă

Adevarul.ro

image
Misterioasa moarte de la Sanremo. Iubitul cântăreței Dalida, găsit împușcat în cap, în camera de hotel VIDEO
Cazul a șocat Italia în anii ʼ60, dar a fost clasat ca sinucidere. Peste 40 de ani, poliția a reluat investigația, dar misterul încă persistă.
image
Fumatul interzis minorilor în spații publice. Proiectul, adoptat de Senat
Inițiativa legislativă a fost adoptată tacit de Senat, luni, iar aceasta prevede că minorii nu mai pot fuma în parcuri, pe drumurile publice sau alte zone publice, fiind pasibili de amenzi până la 500 de lei.
image
Primul moment al cutremurului din Turcia, surprins de camera unei mașini VIDEO
Primul moment al celui de-al doilea seism din Turcia a fost întregistrat de camera de bord a unei mașini. Imaginile sunt de-a dreptul cutremurătoare. Șoferul a văzut cum, în jurul său, oamenii aleargă disperați în stradă, iar clădirile încep să se prăbușească.

HIstoria.ro

image
Aventurile Reginei Maria, o traumă pentru tânărul prinț Carol
Nașterea lui Carol, primul copil al cuplului princiar Ferdinand-Maria, pe 15 octombrie 1893, a fost un prilej de mare bucurie pentru țară, familia regală și Regele Carol I, dar mai puțin pentru tânăra mamă.
image
Consecințele bătăliei de la Stalingrad
După capitularea Corpului XI Armată, timp de câteva zile, avioane de recunoaștere germane au continuat să efectueze zboruri deasupra Stalingradului pentru a descoperi eventualele grupuri de militari germani care încercau să scape și de a le parașuta provizii.
image
Joseph Pulitzer, jurnalistul născut pe malul Mureşului, care a făcut istorie în Statele Unite
Premiile Pulitzer, cele mai prestigioase distincții ale jurnalismului american, au fost acordate pentru prima dată în 1917, la inițiativa jurnalistului de origine maghiară Joseph Pulitzer.