Marxismul liric și revolta mesianică

Publicat în Dilema Veche nr. 338 din 5 - 11 august 2010
Marxismul liric și revolta mesianică jpeg

Revine frecvent în spaţiul publicistic românesc această întrebare: „la ce bun marxismul în vremuri de restrişte“? Autori diferiţi – de la Claude Karnoouh şi G.M. Támas, pînă la Alexandru Polgár sau Costi Rogozanu – ne lasă să înţelegem că o operă precum Capitalul e încă actuală. De ce nu ne-ar fi permisă îndrăgostirea de ideea comunistă – descrisă drept „singura doctrină“ care „să nu tacă despre mizeria de zi cu zi şi să n-o pună, cu totul pervers, pe seama unor nenorociţi pe care să-i vrea atinşi de te miri ce defecte naturale (lene, prostie, bădărănie, murdărie) ţinînd de apartenenţa socială, de grupul socio-cultural sau chiar de neam, etnie ori rasă“. La început de secol XXI, în plină criză economică, marxismul redevine atractiv prin universalitatea diagnosticului pus unei orînduiri ingrate şi dezumanizante. 

Pe seama capitalismului este pusă toată nefericirea noilor clase de „sclavi“ — salahorii multinaţionalelor, slujbaşii siluiţi de calicia patronilor, victimele demagogiei partidelor parlamentare, lumpen-proletariatul subnutrit, muncitorimea ameninţată de şomaj. La celălalt pol se află partizanii „anticomunismului de aparat“, gata să cînte în litanii teza culpabilităţii generice a triadei Marx, Lenin & Stalin, fără să ţină cont de forţa de atracţie a ideologiei colectiviste. 

Anticomunismul, s-ar spune, e deja anacronic şi nu poate vorbi mulţimilor aflate sub povara prezentului. The time is out of joint, ca atare spectrele marxismului se pot întoarce. În timp ce „elitele“ mai au răgazul unui excurs arhivistic, scotocind prin măruntaiele marelui cadavru ideologic numit comunism, popoarele trădate de jocul „marelui capital“ îşi cer dreptatea aici şi acum. Plecînd de la acest imperativ, textele neomarxiştilor îşi permit să asume o enormă cantitate de uitare. Vorbind despre actualitatea marxismului, prezentul e aruncat din nou în raza făgăduinţelor unui viitor mesianic. În loc să tălmăcească răbdător legătura dintre faptele complexe (dar vizibile) ale istoriei recente şi intenţionalitatea (rudimentară, dar invizibilă) a unei vechi conştiinţe ideologice (revoluţionare) sau în loc să măsoare cuvintele cu care descrie nefericirea „muncitorului-salariat“, neomarxistul întrezăreşte un alt ev: „posibilitatea unei lumi în care deliberarea colectivă reală şi demnă de acest nume să-şi dea legea şi măsura nevoilor şi şaţ posibilităţilor sale — atît cît poate face o asemenea deliberare colectivă ce are de scrutat nu doar statistici şi profituri, ci în primul rînd misterul omenescului ca atare“ (Al. Polgár). 

Nerăbdarea cvasiapocaliptică îl face pe neofit să nu se mai împiedice în evidenţa crasă a empiricului (care, evident, nu poate surprinde întregul cîmp de semnificaţii al realului). Crimele săvîrşite, ca şi uriaşele dezastre ecologice sau umane produse în numele ideologiei roşii sînt diagnosticate drept o simplă ectopie; hecatombele sînt deplînse ca atare, dar niciodată explicate. Gîndirea critică ajunge subminată de tentaţia descîntecului. Factologia şi atenţia pentru detaliile ascunse acum în biblioteci sînt îngropate sub valul indignării şi al revoltei împotriva „Insuportabilului“. 

O linie de argumentare mai puţin melodramatică, dar atentă la cifre ar fi arătat că ieşirea din „comunismul real“ şi întîlnirea cu piaţa liberă n-a produs doar calamităţi. „Revoluţia neo-liberală“ a născut nu doar la trauma exilului (migraţia în masă), ci şi un plus de mobilitate socială şi prosperitate materială pentru majoritatea românilor. Între 2005 şi 2010, creşterea veniturilor pe cap de locuitor a fost în progresie lineară. Românii au călătorit în ultimii zece ani mai mult decît oricînd în istorie. Patologiile capitalismului autohton şi bolile societăţii noastre nu ţin de existenţa unei competiţii globale (şi deci a unei „ameninţări“ indirecte la adresa forţei de muncă neaoşe), ci de piedicile în calea dezvoltării naturale puse de un stat corupt, clientelar, asistenţialist şi supradimensionat în birocraţie. Au toate acestea vreo legătură cu moştenirea „comunismului real“ (cu tot ceea ce înseamnă absenţa proprietăţii, anularea ierarhiilor, îngroparea competenţelor etc.)? Nu este oarecum aberant să descriem — aşa cum face G.M. Támas — regimul Ceauşescu drept „regim fascist“ (inspirat, chipurile, mai mult din ideile lui Mihail Manoilescu decît din Marx), doar pentru a disculpa noţiunea de comunism? A existat în perioada 1964-1989 vreo protecţie legală asupra proprietăţii private sau stimuli minimali pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial? A luat cineva în considerare motivaţia umană şi comportamentul organizaţional îndreptat de regimul comunist spre risipă, iar nu către eficienţă? 

Aşa se face că astăzi redistribuim sărăcie. Că lenea şi furtul nu sînt tocmai o ficţiune ne-o spune numărul de aproape un milion de cetăţeni români declaraţi „handicapaţi fizic“, de către oameni în halate albe, care au rostit cîndva jurămîntul lui Hippocrate. Nu piaţa este sursa nefericirii românilor, ci lupta cu spiritul prost al unor legi bune şi cu litera dreaptă a unor legi strîmbe. Nu creditele pe investiţii au ruinat conturile noastre bancare, ci bulimia consumului fără limite sau fără orizont etic. Mediocritatea sau performanţa criminală a managerilor firmelor de stat, absenţa infrastructurii, o fiscalitate arborescentă, excesul de reglementări şi intervenţiile centraliste – toate acestea (iar nu multinaţionalele care, la limită, pot vinde şi praz moldovenesc, şi ceapă dunăreană) au ruinat piaţa de desfacere pentru fermieri. În sfîrşit, mizeria oraşelor nu vine din reflexul gospodăririi de sine al oricărui om liber şi puternic (aşa cum l-a imaginat tradiţia), ci din atavicele reflexe etatiste ale unei colectivităţi care se vrea mereu întreţinută, tolerată, administrată, răsplătită şi răsfăţată. Aceste metehne locale – înaintea ideilor lui Adam Smith, Milton Friedman sau Julian Simon – au dat aripi „îngerului Silei“. 

Se pune aşadar întrebarea: care mai este relaţia neomarxismului antiglobalist cu ideea de ştiinţă (istorie, sociologie sau economie)? Putem identifica în discursul militanţilor de stînga altceva decît o demonstraţie de virtuozitate oraculară şi sofistică elegantă? Vor putea excesele de verbozitate literară sau arcanele frazeologiei à la Derrida să compenseze nevoia unei demonstraţii plauzibile (dacă nu apodictice) a nevoii de revoluţie? Faţă de socialiştii utopici ai lui Charles Fourier şi Saint-Simon, Karl Marx pretindea măcar o întemeiere ştiinţifică a discursului social-politic. Lăsînd deoparte consideraţiile antropologice şi antimetafizice ale lui Marx, Capitalul livrează explicaţii concrete privind mecanismul de producţie al mărfurilor, acumularea primitivă de capital, relaţia între munca fizică şi plus valoare etc. Care este economistul noii stîngi româneşti sau est-europene gata să restaureze parametrii de analiză din Capitalul? Ceea ce, în mod evident, intelectuali ca G.M. Támas, Claude Karnoouh & Alexandru Polgár refuză să facă este o evaluare a instrumentelor marxiste de analiză a lumii sociale, la început de secol XXI. Oferă marxismul vreo metodă euristică pentru interpretarea datelor economice ale epocii noastre postindustriale? Poate compara cineva condiţia muncitorului dintr-o fabrică de oţel din Manchester (la început de secol XIX) cu reprezentantul clasei de mijloc într-o ţară est-europeană postcomunistă şi postindustrială (profesorul de liceu cu normă didactică de 18 ore sau 24 de ore pe săptămînă; profesorul universitar cu normă didactică de 6 ore şi salariu de douăzeci de ori mai mare decît media pe economie)? Se află în joc acelaşi tip de exploatare? 

Într-o excepţională intervenţie online, Dragoş Paul Aligică (discipol al laureatei Premiului Nobel în economie din 2009, Elinor Ostrom), observa cum marxismul este „o doctrină ce susţine mituri infirmate de istoria economică, de mai bine de un secol. «Legea pauperizării proletariatului», «legea scăderii salariilor», «legea concentrării capitalului», «legea scăderii ratei profitului» alcătuiesc un sistem de propoziţii ce sfidează cea mai elementară evidenţă empirică. Ce relevanţă poate să aibă o astfel de doctrină pentru secolul XXI? Ce capacităţi analitice aduce un aparat conceptual bazat pe exponate teoretice de muzeu, precum «lupta de clasă» sau teoria «valorii muncă», echivalentele flogistonului din preistoria ştiinţelor naturale moderne?“ (Dragoş Paul Aligică, „Exact ce ne lipsea: recuperarea marxismului!“, HotNews.ro, 26 iulie 2010). 

Neomarxismul va trebui nu doar să accepte caracterul non-accidental al crimelor produse de lagărul comunist; el este chemat să examineze toate enunţurile falacioase ale părintelui fondator, cărora istoria le-a demonstrat nulitatea (e.g., teza din Critica programului de la Gotha, conform căreia ţările industriale nu vor aboli niciodată exploatarea, în sens lucrativ, a copiilor; iluziile cu privire la forţa de emancipare a „dictaturii proletariatului“; analiza raportului cerere-ofertă, care stabileşte preţul unui produs ori serviciu înaintea cantităţii obiective de „muncă vie“ angajată de proletar etc.). 

Să mai spunem — cu riscul de-a plictisi — că nimeni în spaţiul sovietic, cu excepţia poate a nomenclaturii, n-a vînat dimineaţa, mergînd apoi la pescuit după-amiaza, pentru a face critică literară spre seară. 

Dimpotrivă, nicăieri altundeva decît în lumea occidentală a liberalismului clasic n-a existat atîta explozie de imaginaţie antreprenorială, inovaţie tehnologică, leisure şi creativitate culturală. Marile muzee de artă, faimoasele laboratoare de cercetare, oraşele atractive turistic, bibliotecile de vis, libertatea de expresie a mass-media, prosperitatea generală – toate acestea ţin mai degrabă de moştenirea preţuită de Tocqueville, mai curînd decît ereditatea lui Marx & Engels. Acest legat al civilizaţiei moştenire e preţuit şi validat mai departe de zeci de milioane de republicani în Statele Unite, de zeci de milioane de simpatizanţi ai creştin-democraţiei în Italia sau Germania, de suporterii politicilor de austeritate promovate de conservatorii britanici sau polonezi ş.a.m.d. E improbabil însă ca argumentele economice sau demografice (formulate a posteriori) să poată stopa o reabilitare dogmatică a crezului marxist (decisă a priori). Posesori de televizoare cu plasmă şi cablu de satelit în regim 24x7 vor putea declara, cu o ipocrizie caracteristică, faptul că regretă stabilitatea epocii Ceauşescu (prezentul fiind regizat, nu-i aşa, în chip dictatorial dinspre culoarele umbroase ale Palatului Cotroceni). Cu toate acestea, nici un cetăţean român n-a făcut coadă pentru permise de lucru la ambasada Coreei de Nord, a statului Belarus ori Venezuela. Sute de mii de tineri ar trece oceanul, dar nu visînd la o mansardă în Caracas sau Havana, ci la o slujbă decentă în Ottawa, New York sau Washington DC. Evident: definiţiile cantitative ale fericirii sînt îndoielnice şi libertatea spiritului nu depinde de numărul vacanţelor petrecute la malul Mediteranei sau pe plajele însorite ale Pacificului. 

De aceea, trebuie repetat acest truism: capitalismul nu se substituie extazului mistic, nici nu îndepărtează starea de greaţă, nemulţumirea de sine, sentimentul derelicţiunii sau experienţa dezgustului faţă de timpul lumii acesteia. Capitalismul (cu tot ceea ce înseamnă respectul pentru proprietate, schimbul liber de mărfuri, abundenţa ofertei) nu interzice „locuirea în chip poetic“ tocmai pentru că nu se afirmă ca un adevăr metafizic sau ca principiu prim al tuturor lucrurilor. Au existat drame sufleteşti, aventuri soteriologice ori logomahii şi înaintea exploziei comerţului mondial, în secolele XVI-XVII. Capitalismul, ca atare, e doar un instrument de reglare a interacţiunii umane în planul economic, cu scopul de a preveni sărăcia materială şi ideatică, rezultată mereu dintr-o ordine centralistă, dirijistă sau protecţionistă. Capitalismul nu ţine să prostitueze fiinţa umană, nici să degradeze personalitatea Celuilalt; el nu izgoneşte posibilitatea unor experienţe non-comerciale, cum ar fi ludicul pur, contemplaţia sau prietenia. Capitalismul, cu alte cuvinte, trebuie privit în ordinea firii.  

Mihail Neamţu este filozof, teolog şi eseist. Actualmente este director ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. A publicat recent la Editura Curtea Veche volumul Verbul ca fotografie. Disidenţe culturale şi comentarii politice.

Gabriel Liiceanu sedus de Isus jpeg
Gabriel Liiceanu sedus de Isus
Cel care crede în Dumnezeu nu este neapărat mai bun decît fratele său fără credință.
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală jpeg
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală
În privinţa scrisului, nu uitaţi: după 69 de ani vine neîndoios vremea să concepem romane cu cheie în stilul lui Dan Brown, ca să ne dăm singuri fiori – oricum nu ni-i mai dă nimeni altcineva.
De Ziua Armatei… despre militarul român jpeg
De Ziua Armatei… despre militarul român
Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“.
De ce mă întorc acasă jpeg
De ce mă întorc acasă
Sînt de un an în Irlanda şi abia aştept să revin acasă, în România. Unii – puţini – mă înţeleg, majoritatea nu. E dificil de explicat de ce, dar nu imposibil. Mai greu e de asimilat aşa ceva, în special dacă ai o structură interioară „croită“ altfel decît a mea şi a celor – puţini – asemenea mie.
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER jpeg
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER
Dincolo de luminile scenei se află un personaj nevăzut, cunoscut cel mai adesea din scrierile cercetătorilor şi postum. Spectacolele pe care le-a montat îi poartă un timp numele şi amprenta inconfundabilă, i se dedică studii şi biografii, criticii încearcă să descifreze un mesaj după percepţia fiecăruia.
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir jpeg
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir
Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III)
Este necesară revizuirea urgentă a legii şi îmbunătăţirea ei prin nişte modificări de substanţă. În primul rînd, cred că timbrul cultural ar trebui să fie colectat atît de uniunile de creaţie cît şi de AFCN, CNDB şi alte organizaţii/instituţii de interes naţional.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II)
Continuăm ancheta pe tema proiectului legislativ cu privire la timbrul literar. Astăzi vă prezentăm punctul de vedere al „taxaţilor“, al celor care percep şi apoi virează contravaloarea timbrului cultural către uniunile de creaţie. I-am întrebat care sînt obiecţiile lor legate de lege.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I)
Timbrul cultural provoacă polemici aprinse despre rostul acestei taxe şi, mai ales, despre cum se va aplica. Dilema veche vă propune o dezbatere pe tema acestei legi. În acest număr, am lansat aceleaşi trei întrebări unor reprezentanţi ai uniunilor de creaţie care beneficiază de fondurile provenind din timbrul cultural.
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români jpeg
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români
Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre cine sîntem.
Revenirea Rusiei la vechiul tipar png
Filozofii regi vs filozofii preşedinţi
Regii de azi sînt educaţi să fie oameni obişnuiţi, în concordanţă cu rolul lor diminuat în viaţa naţiunii. Dar, pentru a nu se scufunda într-o permanentă mediocritate, ţările democratice au nevoie de simboluri ale excelenţei.
O viziune greşită asupra preşedintelui jpeg
O viziune greşită asupra preşedintelui
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. În Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta.
Reconsiderarea omului stăpînitor jpeg
A alege moartea
Gillian Bennett ştia de trei ani că suferă de demenţă. În august, demenţa progresase pînă în punctul în care, după cum a spus-o chiar ea: „Aproape că m-am pierdut pe mine. Vreau să scap înainte de ziua în care nu-mi voi mai putea evalua situaţia sau face ceva ca să-mi pun capăt zilelor.“
Uşurătatea de a fi prost în România jpeg
Uşurătatea de a fi prost în România
Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes.
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“ jpeg
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“
Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală.
Cui îi (mai) e frică de LGBT? jpeg
Cui îi (mai) e frică de LGBT?
Îmi amintesc şi acum ziua cînd am văzut întîia dată doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă. Se întîmpla în Berlin, prin 2008. Totuşi, era ceva uimitor în felul în care îşi asumau gestul de tandreţe. Şi chiar mai şocant era că dragostea lor nu stîrnea nici o mirare, nici o ameninţare în preajmă...
Oligarhizarea universităţilor jpeg
Oligarhizarea universităţilor
Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general.
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică png
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică
Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase. Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.
Ne relaxăm moral jpeg
Ne relaxăm moral
S-ar putea ca expresia „ne relaxăm moral“ să vi se pară stranie. E posibil ca ea chiar să fie stranie, dacă luăm în calcul faptul că dezbaterea etică, dezbaterea în jurul unor teme de morală, dezbaterea serioasă şi bazată pe argumente, lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul românesc.
Conspiraţia transparenţei jpeg
Conspiraţia transparenţei
Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne.
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor! jpeg
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor!
Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului“.
Se caută o strategie politică jpeg
Se caută o strategie politică
Nu trebuie să fi citit multe cărţi ca să cunoşti conceptele de bază pe care ar trebui să le conţină o strategie politică. Este de ajuns să cauţi pe Google „citate politice pline de cinism“, de exemplu, şi vei găsi o mulţime. Iată unul pe care îl consider potrivit în cazul de faţă: „În politică, doamnă, este nevoie de două lucruri: de prieteni, dar, mai presus de orice, de un duşman“.
Goe în veacul XXI jpeg
Goe în veacul XXI
De la o vreme, întîlnirile potatorice, chiolhanurile de tot soiul, bacanalele chiar sînt confiscate – năucitor – de o droaie de pici. Timizi şi bombănitori la început, lăsaţi, la scurt timp, de capul lor, micuţii aglutinează eficace şi devin aversă, invazie, diluviu.
Noua marfă de lux: securitatea personală jpeg
Noua marfă de lux: securitatea personală
Cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.