Mai multe prespective
Evenimentele din decembrie 1989 şi cele care le-au urmat, în 1990 continuă să stîrnească polemici pasionante (şi pasionale). În numărul Dilemei vechi despre „Cultura protestului“, David Schwartz a publicat un articol intitulat „Piaţa Universităţii. După 20 de ani“ – despre formele de contestaţie şi despre participanţii la ceea ce am putea numi cea mai amplă mişcare de opoziţie de după căderea regimului Ceauşescu. Autorul – care a studiat istoria manifestaţiilor şi a represiunii din Piaţa Universităţii şi a creat un spectacol de teatru documentar intitulat Capete înfierbîntate – porneşte de la întrebarea provocatoare lansată de coordonatorul dosarului: Mai este posibil astăzi un fenomen similar celui din Piaţa Universităţii? Textul articolului conţine opinii şi informaţii (preluate de la participanţii direcţi şi din rapoarte oficiale) care au suscitat reacţii aprinse pe pagina online a revistei şi pe Facebook. Publicăm în cele ce urmează o scrisoare ce ne-a fost adresată de Tudor Călin Zarojanu şi răspunsul lui David Schwartz la aceste obiecţii.
1) Din punctul meu de vedere, într-un moment în care statul român discută interzicerea dreptului unei minorităţi să se numească aşa cum consideră (minoritatea romă), cînd introduce presa pe lista posibilelor ameninţări la securitatea naţională, cînd micşorează pensiile şi salariile bugetarilor pînă la subzistenţă, da – este nevoie mai mult decît oricînd de un protest! Nu pentru bani, ci pentru principiile de bază ale democraţiei.
2) Nostalgia nu are legătură cu vîrsta, apare şi la 25 de ani şi la 95 de ani.
3) Faptul că dumneavoastră nu le-aţi sesizat nu înseamnă că nu au existat. Nu am publicat numele celor intervievaţi, pentru a le proteja intimitatea.
4) Un exemplu de confiscare a noţiunii de protest: la scandalul cu repatrierea forţată a românilor de etnie romă din Franţa, gest ce contravine legilor Uniunii Europene, singura organizaţie care a protestat vizibil în stradă a fost Noua Dreaptă. Nici măcar statul român nu a avut o poziţie oficială tranşantă.
5) Aici este o neînţelegere (poate neclaritatea exprimării mele): este vorba de faptul că acum în mărturiile multor participanţi apare faptul că luptau în 1990 „pentru democraţie“ şi „împotriva comunismului“. Am întîlnit chiar sintagma „prima insurecţie postdecembristă împotriva comunismului“. Este vorba de lupta de la momentul 1990, nu din prezent.
6) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Naţiunile Unite la Paris pe 10 decembrie 1948, care este – zic eu – un instrument de înţelegere a democraţiei astăzi, stipulează la capitolul 7, alineatul 1: „Everyone has the right to take part in the government of their country, directly or through freely chosen representatives.“ („Fiecare are dreptul să ia parte la guvernarea ţării sale direct sau prin reprezentanţi liber aleşi.“)
Punctul 8 este o încălcare evidentă a acestui paragraf.
7)
a) Raportul-rechizitoriu despre Fratricidul din 13-15 iunie 1990, coordonat de Sorin Ilieşiu, p. 37:
„Din cercetări, rezultă că în 13 şi 14 iunie 1990 au fost lipsiţi de libertate în mod ilegal şi supuşi unor tratamente neomenoase peste 600 de romi la unităţile militare de la Măgurele şi Băneasa.“
b) Plîngerea penală depusă de către Federaţia Etnică a Romilor la procurorul general al României pentru infracţiunile de propagandă naţionalist şovină (art. 317 din Codul penal), instigare publică (art. 324 din Codul penal) şi calomnie:
„Afirmaţiile numitului Emanuel Valeriu la Televiziune (n.r. – în calitate de director general al TVR) au contribuit la declanşarea unui şir de acte de violenţă în zilele de 14 şi 15 iunie 1990 alcătuite din grupuri de mineri asupra ţiganilor din Bucureşti. Cu aceste ocazii, cartiere întregi de ţigani au fost devastate, au fost făcute percheziţii neautorizate în casele lor, au fost bătuţi, schingiuiţi, multe femei au fost violate, iar multora le-au fost furate obiecte şi sume de bani care le aparţineau, le-au fost distruse bunuri personale şi din imobile. Mulţi ţigani au fost duşi la organele de poliţie şi reţinuţi, ca ulterior să se constate că nu au săvîrşit infracţiuni.“
c) Mai multe mărturii ale victimelor, care dovedesc şi lipsa de implicare în mişcarea Pieţii Universităţii, se găsesc în Raport elaborat de Grupul pentru Dialog Social asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990, Bucureşti.
d) În cercetare am folosit atît interviuri luate în 2009-2010 participanţilor şi martorilor la evenimente, cît şi materiale foto, materiale video, studierea presei din perioada respectivă (atît partizanii opoziţiei cît şi cei ai puterii), Rapoartele citate mai sus, Raportul Comitetelor Helsinki, Rechizitoriul coordonat de Procurorul Dan Voinea etc.
8) Nu reiese de nicăieri din articol că toţi participanţii la evenimente ar fi avut legătură cu organizaţiile respective, dimpotrivă. Dar organizaţiile GID şi AVMR sînt conduse de oameni prezenţi şi activi în PU şi/sau atacaţi în timpul evenimentelor din 13-15 iunie 1990. Îmi pare rău dacă am creat impresia că toţi participanţii ar fi avut această orientare. Cred că am subliniat contrariul prin catalogarea elementelor extremiste drept „derapaje“.
9) Termenul de „mineriadă“ este profund jignitor şi discriminator pentru toţi minerii, practicanţii uneia dintre cele mai dificile meserii din lume, asociaţi inevitabil, în ultima vreme, cu termeni ca „huligan“ sau „vandal“. Cred că trebuie înţeles foarte clar că nu toţi minerii din Valea Jiului sau din alte părţi au venit la Bucureşti în iunie 1990, iar dintre cei care au venit, unii nu au făcut nici un rău, iar alţii chiar au luptat cu propriii colegi pentru a-i salva pe civilii loviţi. Sorin Ilieşiu propune termenul „fratricid“. Cred că formula cea mai neutră este cea juridică – „represiune“.
10) Fraza aceasta este o concluzie a celor de pînă acum. Am răspuns mai sus.
11) În ciuda aparenţelor şi prejudecăţilor, nici Ion Iliescu nu era aşa de calm cum credem. O privire atentă a declaraţiei televizate din seara de 13 iunie v-ar putea schimba părerea. Ceea ce, bineînţeles, nu îl absolvă de responsabilitate.
12-13) Răspunsurile sînt în articol, nu mai revin.
14). Discursurile publice şi cîntecele, atmosfera folk din fiecare seară, prezenţa atîtor artişti cunoscuţi (Victor Rebengiuc, Vali Sterian şi Cristian Paţurcă sînt doar cele mai la-ndemînă exemple) erau cu siguranţă un mod de distracţie şi de petrecere agreabilă a timpului liber. Pe 14 manifestaţia era încheiată de aproape trei săptămîni, deci referirea la 14 este irelevantă.
15) „Pieţară“ s-a autodenumit doamna respectivă în interviu, cu aceeaşi pasiune cu care dumneavoastră vă numiţi „Golan“.
16) Cred că trebuie înţeles şi acceptat acest adevăr de bun-simţ: nu toţi cei care veneau în piaţă protestau, iar dintre cei care protestau, unii se şi distrau. Nu este nimic rău sau condamnabil în asta.
17) Jocurile politice, care desigur sînt un capitol fundamental al istoriei 1990, nu fac obiectul acestui articol.
18) Imaginile din înşiruirea finală pot fi văzute, o bună parte, în filmul realizat de Stere Gulea, Sorin Ilieşiu, Vivi Drăgan Vasile – Piaţa Universităţii, România.
19) Spectacolul Capete înfierbîntate, inclusiv titlul său au fost realizate în urma procesului de documentare, deci nu a apărut nici o „concluzie“ dinainte.
Istoria dvs. personală este bineînţeles valabilă şi respectabilă, dar nu este singura perspectivă asupra evenimentelor din jurul Pieţei Universităţii. Articolul încearcă doar să înţeleagă lucrurile din mai multe perspective şi cu detaşarea celor care nu au participat direct.
David Schwartz este co-iniţiator (împreună cu Mihaela Michailov) al proiectului de cercetare a istoriei recente 13-15 iunie 1990, care are două componente: o arhivă documentară de interviuri cu participanţi la evenimente şi spectacolul de teatru documentar Capete înfierbîntate.
