Fenomenul comisiilor paralele în atestarea universitară
La început a fost "criteriul de atestare", acum este "comisia". Eşecuri sau simple dificultăţi în a ajunge profesor universitar erau puse, cu cîţiva ani înainte, în spaţiul academic, pe seama "criteriilor". Relativ frecvent, te puteai întîlni cu formulări de tipul: cel care a propus noile criterii de atestare, ministrul Mircea Miclea, nu ştie ce face, la noi nu este ca în Occident; cum să publici în reviste de vîrf (ISI) cînd Estul Europei - şi orice, în afară de texul din metropola anglo-saxonă -, este respins la astfel de reviste; nu ai acces la baze de date internaţionale şi nu faci cercetare socială comparativă, nu ai nici o şansă de publicare. Ulterior, vinovatul a devenit, din ce în ce mai mult, comisia de atestare numită de minister. Atît de mare a fost supărarea pe revistele de prim rang pe piaţa intelectuală internaţională încît, ani de zile, puţină lume şi-a mai adus aminte că, de fapt, cerinţa noilor criterii de atestare operează, minimal, cu trimitere la publicaţii în reviste indexate în baze de date internaţionale (BDI). Altfel spus, nu este nevoie, conform reglementărilor româneşti în domeniu, să ai publicaţii în reviste de rang 1 pentru a deveni profesor universitar sau conducător de doctorat. Este suficient ca acestea să fie în reviste care au căutare pe piaţa intelectuală internaţională, cele incluse în reviste BDI. Dezbaterea la care mă refer are o faţetă normativă (care trebuie să fie cerinţele de atestare universitară?) şi una legată de practica de evaluare, avizare sau contestare pe calea deciziilor ministeriale. Această a doua faţetă a problemei a ajuns mai puţin la publicul larg şi a fost văzută mai mult în spaţiul consiliilor profesorale, a senatelor universitare, a comisiilor sau cabinetelor ministeriale. Firesc pînă la un punct, dat fiind faptul că pot fi considerate probleme tehnice de specialitate, de mod de aplicare. Pînă la un punct... Care? Cum se aplică normele este, de multe ori, la fel de important, dacă nu şi mai important, decît conţinutul lor. Drumul birocratic al memoriului Pentru ilustrare voi alege un singur aspect, cel al unora dintre comisiile de contestaţii care funcţionează, însă nu aşa cum le spune numele, ci în calitate de comisii paralele. Adică? Nimic altceva decît un aranjament în care dosarul respins de comisia de specialitate a ministerului să fie înlocuită de o alta care, formal, este de contestaţii, dar, în fapt, are un cu totul alt statut: judecă pe o mapă de lucrări diferite, completată de către aplicant după respingerea de către prima comisie, şi cu un set de criterii diferite. Evident, o astfel de comisie lucrează paralel cu cea iniţială. Oricît de abil ai fi ca jurist şi de pornit pe apărarea celui pe care îl vrei profesor, este greu să dovedeşti, cu o astfel de practică procedurală, că judecătorul contestaţiei este unul legitim. Acesta ar fi legitim dacă ar folosi oferta sau mapa de publicaţii şi criteriile de evaluare cu care a lucrat şi prima comisie, cea care a dat verdictul negativ. Secvenţa de practică procedurală prezentată anterior nu este una inventată. M-am confruntat cu ea recent, în noiembrie 2008, în calitate de preşedinte al comisiei recunoscute de ministerul de resort pentru sociologie, ştiinţe politice şi comunicare. Firesc, împreună cu colegii de comisie, am reacţionat la departamentul pentru învăţămînt universitar din minister. Nu insist, deocamdată, asupra drumului birocratic al memoriului. Las, pentru început, cazuistica la o parte şi încerc să reconstitui atmosfera, pornind de la experienţe personale, de la cunoaştere nemijlocită ca evaluator şi preşedinte, pentru mai mulţi ani, în cadrul uneia dintre comisiile de atestare ale Ministerului Educaţiei. Dau prioritate sociologului, pe stil de observaţie participantă. Fenomenul contaminării negative Dacă ar fi să compari profesorii atestaţi prin comisii de contestare, nu prin cele obişnuite, permanente, cu cei care au primit confirmarea de la comisiile ordinare, ai constata, foarte probabil, că cei care au ajuns profesori prin sistemul contestaţiilor nu se omoară cu publicaţii în străinătate. Merg mai mult pe logica sindicală care a dus la reguli de genul "dacă publici patru articole în reviste de aici, echivalează cu unul adevărat, de tip ISI". Articolele lor nu numai că sînt preponderent în româneşte, dar strălucesc şi prin bibliografii subţiri şi slabă rigoare metodologică. Dacă, peste ani, îi întîlneşti pe titularii de profesorat prin contestaţie sau prin aprobare chinuită (la limită de voturi, şi cu multe presiuni) la dezbateri ştiinţifice locale cu participare internaţională, vei constata că se feresc să vorbească în engleză şi preferă comunicarea prin translatori. Sau, dacă ai lua la mînă lucrările de doctorat elaborate sub conducerea celor care au ajuns profesori prin regimul contestaţiilor (sau al votului de tipul "hai să îl/o lăsăm să treacă") vei constata, foarte probabil, că slăbiciunile coordonatorului se transmit uşor la cel coordonat prin doctorat. Fenomenul contaminării negative duce la formarea unui gen de lanţ al slăbiciunilor: membri de comisie, primară sau de contestaţii, care nu au publicat în viaţa lor un articol într-o revistă de vîrf din domeniu vor fi cei mai inventivi în a susţine candidaţii care au publicat după tiparul lor. Este o lume în care etichetările sau justificările bizare sînt la ele acasă: dacă nu vei susţine un candidat care are mapă profesională cenuşie, necompetitivă, dar care îţi este coleg de facultate, se va spune, fireşte, că nu eşti bun coleg; oricum, eşti fie un dogmatic al reformei, fie nici tu, contestatarul din comisie, nu valorezi mare lucru dacă pui la îndoială cutumele localismului autosuficient; dacă chestionezi pentru justificare un înalt funcţionar, responsabil cu promulgarea unei decizii care pleacă de la o comisie de contestaţii, dar care încalcă regulamentele în vigoare, poţi primi un răspuns de genul "da, aveţi dreptate, dar comisia de contestaţii este suverană la noi, pe linie de precedent, de tradiţie". Nici vorbă să susţin că tot tabloul atestărilor pe ştiinţe sociale este atît de sumbru. Dimpotrivă. Din ce în ce mai mulţi tineri conferenţiari ajung să aibă publicaţii în reviste de prestigiu, intră în echipe de lucru internaţionale, produc volume confirmate de piaţa intelectuală din domeniu. Te întîlneşti şi cu specialişti foarte buni care, la obiecţii întemeiate, reacţionează normal: mai trebuie un articol într-o revistă de vîrf, îl scriu; mai este necesar un volum pe profilul postului scos la concurs, îl redactează. Revin în competiţie nu prin contestaţii şi intervenţii, ci prin publicaţiile necesare. Nu am un temei în a spune cît de extins este fenomenul comisiilor paralele în atestarea universitară, mascate sub titulatura de "comisii de contestaţii". Ceea ce ştiu însă cu siguranţă, este că fenomenul există şi trebuie descurajat pe toate căile. O lipsă de reacţie la un astfel de fenomen nu poate avea decît consecinţe negative: se instituie/consolidează procedeul comisiilor care judecă pe dosare diferite; se descurajează publicaţiile în reviste indexate în baze de date internaţionale şi se acreditează ideea că "se pot forma comisii bune, care te judecă numai pe baza articolelor pe care le-ai publicat în orice reviste, pe parcursul vieţii, nu în ultimii cinci ani"; se acreditează ideea că "nu este necesar ca tematica publicaţiilor proprii să fie concordantă cu profilul postului pentru care candidezi". Complicităţi multiple Mediul în care apar foarte uşor promovări ale unor persoane cu dosare profesionale şubrede este cel al lipsei de transparenţă şi al reglementărilor confuze. "Vindecarea" unui astfel de mediu ar implica, între altele: postarea pe net a grilelor operaţionale pe care le folosesc comisiile ministerului în evaluarea dosarelor de promovare profesională; publicarea integrală a dosarelor de atestare ca profesori pe site-ul Ministerului Educaţiei, înainte de discuţiile de evaluare, modalitate de a descuraja pe foarte mulţi dintre veleitarii care pun în mişcare diferite mecanisme de ocolire a criteriilor de performanţă; publicarea pe site-ul ministerului a tuturor argumentelor de respingere a dosarelor de către comisiile de specialitate, dar şi a fundamentării deciziilor pentru comisiile de contestaţii (altfel, comisiile de contestaţii lucrează ca organism atotputernic, discreţionar); participarea unui reprezentant al Comisiei de specialitate la discuţiile comisiei de contestaţii pentru comunicare clară între cei doi evaluatori şi pentru a reduce probabilitatea de transformare a comisiei de contestaţii în comisie paralelă; publicarea grilelor operaţionale ale fiecărei comisii de specialitate pe site-ul MECT; prevenirea prin regulament a situaţiilor de a atesta ca profesor un conferenţiar care nu a publicat cel puţin un articol pe profilul postului, în reviste indexate în baze de date internaţionale. Desigur, foarte multe dintre propunerile menţionate sînt considerate ca necesare şi utile în mediile de specialitate universitară, la nivelul celor care iau decizii în Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. Adoptarea şi punerea lor în practică trenează însă prin complicităţi multiple, cercuri de interese, inerţia modelelor educaţionale necompetitive etc.
