Eliberarea prin cultură
Dezbaterea dintre Herta Müller şi Gabriel Liiceanu a activat din nou vechile resorturi ale animozităţii din lumea intelectuală românească. Ea a adus însă în prim-plan mai vechiul concept de „rezistenţă prin cultură“. Discuţia pe care o provoacă este vitală: şi aceasta pentru că taberele se poziţionează pe două teorii despre istorie şi natura totalitarismului. Implicaţiile sînt cît se poate de actuale pentru că se referă la două tipuri de libertate, alcătuind o dilemă care continuă să domine societăţile democratice.
Istoria vizibilă
Prima poziţie este cea care atacă „rezistenţa prin cultură“ pe motivul că ar fi refuzat opoziţia publică pentru a alege o închipuită opoziţie în spaţiul privat, printr-o producţie culturală diluată care fenta cenzura sau care pur şi simplu ieşea din actualitate în favoarea temelor mai degrabă noncomuniste decît anticomuniste. Or, ceea ce cred aceşti critici, pe urmele modelului propus de Hannah Arendt în Condiţia umană, este că, în comunism, ca întotdeauna, soarta unei naţiuni se joacă în spaţiul public.
Această idee, combinată cu exigenţa antitotalitară, duce la următoarea concluzie: veritabilul opozant este cel care acţionează în spaţiul public şi îşi exprimă în diverse moduri dezacordul faţă de dogma comunistă. A face acest lucru în spaţiul privat sau prin intermediul culturii echivalează cu complicitatea faţă de aspiraţia totalitarismului de a controla spaţiul public şi de a menţine societatea în stare de atomizare. Ceea ce ar mişca istoria, în această concepţie, ar fi aşadar o serie de acţiuni în agora – politici publice, măsuri economice, război, opoziţie politică. Pentru cazul în discuţie, o ierarhizare implicită plasează revendicările legate de „libertatea politică“ pe primul loc în clasamentul eficienţei în contestarea unui monopol al puterii. Comunismul a căzut aşadar printr-o încleştare a voinţelor, cantitativă, brută, între numărul de comunişti şi numărul celor care cereau libertatea politică. Cînd numărul ultimei categorii a ajuns mai mare, comunismul a căzut iar fericirea generală şi eternă s-a instalat.
Istoria reală
Numai că a doua tabără propune – sau ar trebui să propună – ceva mai profund. Într-un alt tip de lectură a istoriei, cultura este centrul istoriei. Prin cultură s-ar putea înţelege un set de idei despre cîteva categorii universale: Dumnezeu, om, bine, adevăr, frumos. Acest set de idei oferă o anumită configuraţie existenţială unui grup sau unui individ.
În acelaşi timp, orice opţiune a conştiinţei are ca bază fundamentală libertatea. Fără libertate, conştiinţa ar rămîne nedecisă, forţată să accepte un adevăr prin coerciţie. Or, dacă vorbim despre conştiinţă şi libertate, vorbim despre individ. Numai în forul interior poate avea loc deliberarea necesară unei adeziuni a conştiinţei. După luarea deciziei, conştiinţa va angaja întregul individ către o idee, îl va transforma şi îi va determina întregul comportament. Ordinea interioară se va reflecta automat în coerenţa şi moralitatea acţiunilor exterioare. Rezultă de aici că inclusiv acţiunile politice şi economice sînt determinate de ordinea interioară a respectivului individ, această ordine fiind în mod ultim determinată de direcţia existenţială dictată de conştiinţă. Cu alte cuvinte, această a doua teorie vede schimbările istorice ca avîndu-şi originea în opţiunile culturale ale indivizilor. Următoarele întrebări ar fi: totuşi, ce determină conştiinţa să aleagă o idee şi nu alta şi ce îi determină pe alţi oameni să aleagă, la rîndul lor, setul de propuneri pe care le face un semen de-al lor. Din nou, dacă ar fi să rămînem la nivelul interior, ar trebui să deducem că numai în condiţiile unor mecanisme şi caracteristici în mod universal prezente în fiinţă umană poate o idee – cu atît mai mult cînd ea este aparent revoluţionară – să fie receptată de mai mulţi indivizi. Aceste mecanisme variază în complexitate de la senzaţie şi percepţie, la emoţii şi sentimente, pînă la cele mai înalte idei despre moralitatea unor fapte, demnitatea umană şi, în final, despre Dumnezeu. Oamenii sînt înzestraţi cu aceeaşi capacitate de a se feri de pericol, de a cîntări două argumente, de a înţelege şi împărtăşi un sentiment, de a alege binele, de a înţelege ideea unei Fiinţe Supreme ca fiind fundamental diferită de oameni. Mai cu seamă cînd e vorba de a alege binele, de a descoperi simţul demnităţii umane sau de a comunica celuilalt o experienţă religioasă, există o instanţă interioară înnăscută care influenţează decisiv alegerea conştiinţei. Numai aşa putem explica universala dezaprobare a crimei, unanimitatea experienţei sacrului sau chiar revoluţiile religioase: cu toate determinările socio-istorice, cu toate discursurile de putere şi represiunile masculine; cum altfel s-ar putea explica faptul că experienţa chemării de către Dumnezeu a patriarhilor Vechiului Testament, „scandaloasa“ şi „nebuneasca“ relatare a Învierii sau experienţa religioasă a profetului Muhammad au putut fi acceptate ca opţiuni existenţiale de către miliarde de oameni?
Ca o primă sinteză, se poate afirma deci că schimbările istorice urmează istoria culturii, iar istoria culturii urmează dinamica unor conştiinţe individuale în interacţiunea lor cu lumea ideilor şi a experienţei religioase. Individul este pivotul în jurul căruia se învîrt schimbările istorice; în acelaşi timp, individul împărtăşeşte împreună cu ceilalţi o permanentă conectare cu lumea exterioară şi cu universalitatea, aceasta fiind singura explicaţie pentru capacitatea de a comunica celorlalţi noutatea unor idei. Tocmai pentru că singura entitate sau singurul fenomen irepetabil din universul creat este omul, doar aici se poate căuta originea schimbărilor culturale; dar tocmai pentru că omul are o dimensiune spirituală prin care se poate depăşi şi poate ajunge în universal, aceste schimbări culturale pot convinge alte conştiinţe, se pot răspîndi şi deveni istorie.
Povestea despre om. Exemplu
Toate aceste adevăruri se pot numi, dacă vreţi, o poveste. O poveste despre Dumnezeu, om, istorie. Sarcina preotului şi a intelectualului este de a spune omului, cu mijloace diferite, această poveste. „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8,32): adevărul şi libertatea sînt legate intrinsec, şi nu pot exista separat. Libertatea supremă este infinit mai adîncă decît cea politică sau economică: ea este interioară. O libertate în adevăr.
Ajungem astfel la rezistenţa prin cultură. Demnitatea acesteia constă de fapt în credinţa fundamentală că numai eliberînd individul prin adevăr, prin refacerea conexiunii sale cu divinitatea, binele, frumosul, acel individ îşi va redescoperi şi demnitatea sa politică, capacitatea de a se indigna faţă de o anomalie social-politică. Un model al eliberării prin cultură este Papa Ioan Paul al II-lea. Cum frumos rezuma biograful său, George Weigel, în 1979, la primul său pelerinaj în Polonia, Papa a venit ca să le spună compatrioţilor săi „cine sînt ei cu adevărat“ : moştenitorii unei tradiţii istorice şi aristocratice glorioase, exponenţi ai unei culturi superbe şi, mai presus de toate, fraţi întru Hristos.
Începuturi
În filmul documentar din 1992, Videogramme einer Revolution, se poate vedea cum, undeva în Piaţa Romană, în decembrie 1989, mulţimea strigă: „Ceauşescu, Anul Nou / Îl va face în cavou!“ – o chintesenţă a ceea ce înseamnă libertatea dezordonată. Revoluţia română a venit pe un fond al insuficientei libertăţi spirituale, iar scurta şi violenta eliberare a înşelat şi a scufundat din nou în sclavie: la scurt timp, în ziua de Crăciun, cuplul prezidenţial este executat după un tipic proces stalinist. Amuţită de televizor şi de fantomaticii „terorişti“, mulţimea predă responsabilitatea unui grup de impostori. Premisele erau formate pentru o istorie postdecembristă tristă, cu hypermarketuri pline, dezvoltarea unei clase politice neruşinate, descompunerea valorilor, milioane de avorturi.
Învăţătura ar fi, contrar a ceea ce ar părea evident, nu că în România a fost prea multă rezistenţă prin cultură, ci prea puţină. S-a vorbit prea puţin despre demnitatea de fiinţe create de Dumnezeu, despre virtute, sacrificiu de sine, iubire. Dacă cineva s-ar gîndi la un nou început, atunci acesta nu ar consta în formule politice, ci în transformarea interioară, în direcţia smereniei, deschiderii, moderaţiei. În descoperirea celorlalţi ca persoane, în aprecierea religiei şi a culturii ca singurele instrumente ce pot elibera şi schimba lumea.
Alin Vara este masterand în teologie la Universitatea din Bonn.
