Despre dubla suveranitate

- o nouă soluţie pentru probleme vechi - întem la începutul secolului XXI, dar în Europa, şi în alte puncte ale lumii, mai există stări conflictuale pentru soluţionarea cărora demersurile politico-diplomatice au ajuns într-un punct mort. Nu s-a reuşit soluţionarea, acceptată şi recunoscută pentru toate părţile interesate, a unor conflicte în Cipru şi Kosovo, sau pentru regiuni mai îndepărtate, de pildă Kashmir. Căutarea posibilelor ieşiri din aceste crize nu poate fi limitată doar la continuarea planurilor de reglementare existente, tocmai pentru că au dus la impas. Negocierile trebuie aşezate pe noi baze, soluţiile şi compromisurile trebuie căutate şi găsite în alte dimensiuni. Cipru În 1974, criza din Cipru a intrat într-o nouă fază, care continuă şi în zilele noastre. Atunci, Turcia, sub pretextul de a împiedica Enosis-ul - unirea Ciprului cu Grecia -, a intervenit militar, şi de atunci, trupele sale controlează 40% din teritoriul Ciprului. La acea vreme, populaţia insulei era în proporţie de 80,7% greci şi 18,8% turci. Luptele şi divizarea au forţat o treime din populaţie să-şi părăsească pămîntul natal. Divizarea insulei durează de atunci încoace. Ultima încercare de rezolvare, planul secretarului general al ONU, Kofi Annan, a eşuat. De ce soluţia nu ar putea fi un rezultat al compromisului, o conducere "comună şi concomitentă" venită de la Atena şi Ankara, o dublă suveranitate? Acest lucru ar însemna, în cazul Ciprului, un "dublu Enosis", fără a fi nevoie de divizare. Autoritate comună Dubla suveranitate este o soluţie de compromis, dar în acelaşi timp ea este democratică, exclusivă, indivizibilă şi nu neapărat egală. Are un caracter de compromis, deoarece trebuie să fie rezultatul unei înţelegeri care presupune anumite cedări reciproce. De aceea, dubla suveranitate nu s-ar constitui într-o acţiune unilaterală pentru violarea integrităţii teritoriale a unui stat. Ca funcţionare, soluţia dublei suveranităţi este democratică, pentru că teritoriul jurisdicţiei comune se constituie doar cu acordul simultan al populaţiei sale şi cu acordul celor două "patrii-mamă". Este exclusivă, deoarece se exercită numai de către cele două state, alte state sau organizaţii internaţionale pot da doar asigurări, pot acorda sau primi doar garanţii. Este indivizibilă, nu poate fi împărţită, pentru că cele două state îşi exercită autoritatea asupra întregului teritoriu în cauză. Nu este neapărat egală, deoarece prezenţa autorităţii, exercitarea suveranităţii, din partea celor două state, poate fi diferenţiată. În aceste cazuri, exercitarea suveranităţii nu ar corespunde unui raport de 1 la 1, în consecinţă poate să fie constituită nu doar pe principiul parităţii (proporţia suveranităţii poate fi şi de 1-1, 2-1, 3-1, 4-1, 4-2 sau alte raporturi negociate). Relaţiile externe ale unor asemenea teritorii cu statut autonom, dar nu independente, ar fi asigurate de către cele două "patrii-mamă" sau de către una dintre ele. Cetăţenii, rezidenţii permanenţi, ar putea opta liber în favoarea uneia dintre cetăţenii sau pentru amîndouă. Controlul frontierelor, administraţia, ordinea publică, imigrarea, dreptul la muncă etc. ar fi reglementate separat. În cazul Ciprului, o variantă mai radicală a unui acord între Grecia şi Turcia cu privire la dubla suveranitate, elaborat în comun cu reprezentanţii celor două comunităţi ale insulei - care ar fi adoptată de către locuitorii insulei în urma unui referendum - ar desfiinţa linia de demarcaţie pe axa Est-Vest, şi implicit cele două zone (greacă în Sud, turcă în Nord), ar îndepărta "cortina de fier" care desparte insula şi capitala, Nicosia. În vederea păstrării şi întăririi unităţii politico-economice a insulei, în locul împărţirii bizonale, s-ar recurge la o împărţire pe cantoane, sub dublă suveranitate, potrivit raportului numeric dintre cele două comunităţi din 1974. Astfel, în Cipru ar fi înfiinţate cantoane greceşti şi turceşti. Atît pentru grecii ciprioţi, cît şi pentru turcii ciprioţi, acest fapt ar asigura dreptul de restabilire pe pămîntul natal. Împărţirea pe cantoane nu înseamnă separarea celor două populaţii, grecii pot să se stabilească în cantoane turceşti, iar turcii, în cantoane greceşti, dacă s-au născut acolo sau au trăit acolo înainte de 1 iulie 1974. Ciprioţii greci ar fi cetăţeni greci, iar cei turci, cetăţeni turci. Dar fiecare ar putea avea şi dublă cetăţenie. Primii ar efectua serviciul militar în armata greacă, cei din urmă în cea turcă. Acordul ar stabili şi numărul militarilor greci şi turci, care ar staţiona în insulă. Guvernele grec şi turc ar numi cîte un comisar-şef. Cetăţenii greci ar fi sub jurisdicţia comisarului-şef grec, cei turci, sub cea a comisarului-şef turc. Sistemul juridic, adoptarea legilor locale, respectiv decizia privind valabilitatea legilor din Grecia şi Turcia ar cădea în sarcina Parlamentului cipriot, Adunarea Teritorială formată din 50 de membri (35 de reprezentanţi greci şi 15 reprezentanţi turci). Acordul privind dubla suveranitate ar statua acele domenii în care reprezentanţii populaţiei turce ar avea drept de veto. Consiliul Executiv compus din 10 membri (7 greci, 3 turci) ar coordona activitatea administrativă. Guvernele de la Atena şi Ankara ar trimite cîte 5-5 reprezentanţi în Consiliul de Coordonare care ar veghea asupra "conducerii comune şi concomitente". Ar urma să fie constituită o Comisie de Supraveghere, compusă din 15 membri, alcătuită din reprezentanţi ai altor trei state. Specificităţile generale referitoare la dubla suveranitate, amintite anterior, sînt valabile şi în cazul Ciprului. Dubla suveranitate asupra insulei ar asigura, în locul independenţei, o largă autonomie, renunţarea la neutralitate şi realizarea aderării (întregii insule) la UE şi NATO. Cipru ar fi un teritoriu autonom bicomunitar, dar nu şi bizonal. Kosovo Potrivit Constituţiei din 1974 a fostei Iugoslavii compuse din 6 republici, au fost constituite şi două regiuni autonome care aparţineau de Serbia. Acestea erau Kosovo, cu populaţie majoritară albaneză, şi Voivodina (Bacika, Srem, Banatul de Vest). Începînd cu anul 1980, conducerea sîrbă a îngrădit treptat autonomia acestora, iar în 1990 a desfiinţat-o aproape total. Ceea ce a urmat în Kosovo - provincie atunci cu o populaţie de 2 milioane de albanezi şi 200 de mii de slavi (sîrbi şi muntenegreni) - ne aminteşte de o stare de asediu. În 1998, Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a pornit lupta armată împotriva autorităţilor iugoslave, cerînd independenţa imediată a provinciei. Evenimentele din 1999 au pus capăt conducerii Serbiei şi s-a stabilit un cvasistat sub administrare ONU şi sub control militar NATO. Discuţiile privind statutul final al provinciei continuă, dar liderii sîrbi şi conducătorii albanezilor din Kosovo se află pe poziţii total diferite: albanezii doresc exclusiv independenţa, pe cînd sîrbii ar fi dispuşi să acorde orice provinciei Kosovo, cu excepţia independenţei. Punctul de vedere al sîrbilor se bazează pe principiul istoric, pe cînd cel al albanezilor, mai degrabă pe cel etnic. Un plan de reglementare trebuie să asigure reintegrarea provinciei. În aceste circumstanţe, unica soluţie de compromis, fără învinşi şi fără învingători, în problema viitorului provinciei Kosovo pare a fi acordarea unui statut special pentru acest teritoriu, trecerea (sub control internaţional), sub suveranitatea comună (dublă) a Serbiei şi Albaniei. În acest fel, provincia n-ar fi independentă, în consecinţă nici subiect de drept internaţional. Kashmir În momentul divizării Indiei Britanice, în 1947, din teritoriile cu majoritate hindusă a rezultat India, iar din cele cu majoritate musulmană s-a născut statul Pakistan. Atunci s-a căzut de acord ca maharajahii locali să decidă dacă aparţin de India sau de Pakistan. La 26 octombrie 1947, maharajahul hindus al Kashmirului, teritoriu locuit în majoritate de musulmani, a optat pentru India, motivîndu-şi decizia prin invadarea teritoriului său de către forţele armate ale Pakistanului. Pe aeroportul din Srinagar, capitala Kashmirului, au sosit trupe de desant indiene, în timp ce Pakistanul a declarat că revendică provincia. Astfel, în noiembrie 1947 a izbucnit războiul indiano-pakistanez. Armistiţiul a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1949, ca urmare a medierii ONU. Linia de demarcaţie se află exact pe locul în care au încetat ostilităţile. Partea de Vest şi Nord a Kashmirului a trecut sub control pakistanez, partea de Est şi centrală a devenit singura regiune majoritar musulmană din India. În opinia autorităţilor de la Delhi, problema Kashmirului este o problemă internă a Indiei, potrivit poziţiei Pakistanului, problema este una internaţională, şi nu una bilaterală, cu atît mai puţin una internă a Indiei. Ca urmare a situaţiei nerezolvate între cele două state, în decursul a trei decenii, au avut loc trei războaie. Musulmanii din Kashmir s-au mobilizat şi au pornit o mişcare separatistă violentă. O condiţie prealabilă a rezolvării durabile a chestiunii regiunii Kashmir este ca Guvernele de la Delhi şi Islamabad să dea aceeaşi interpretare hotărîrilor ONU (hotărîrile din 13 august 1948, respectiv 5 ianuarie 1949 ale Adunării Generale) şi acordului încheiat între cele două state (acordul de la Simla din 1972). Soluţia se află în puterea de decizie a celor două state. În acest caz, dubla suveranitate ar duce la reintegrarea provinciei. Fără precedent?! Dubla suveranitate prezentată anterior nu are precedent în istoria relaţiilor între state. Au existat însă înţelegeri în privinţa rezolvării unor diferende teritoriale, care ne amintesc de o asemenea soluţie. Prusia şi Austria au exercitat în comun puterea asupra ducatelor Schleswig, Holstein şi Lauenburg, după ce regele Danemarcei a renunţat în favoarea lor la aceste teritorii (1864-1866). Localitatea Moresnet, avînd o suprafaţă de 550 ha şi o populaţie de 1210 de locuitori (în 1910), după anul 1816 a devenit o comună neutră, "cu doi stăpîni", situată între provincia belgiană Lüttich şi districtul prusac Aachen. Localitatea s-a autoguvernat avînd un primar, ajutat de 10 consilieri. În urma tratativelor germano-belgiene (începute în 1905), din anul 1910 localitatea Moresnet şi-a pierdut statutul de neutralitate şi, din punct de vedere al administraţiei, a intrat în totalitate sub autoritatea Belgiei. Să amintim şi două condominii - sau teritorii aflate sub o "autoritate comună". Sudanul, potrivit înţelegerii anglo-egiptene din 1899 a devenit un condominiu al Marii Britanii şi Egiptului (Sudanul anglo-egiptean, 1899-1956). În Oceania, rivalitatea colonială franco-britanică duce la semnarea la Londra, la 27 februarie 1906, a convenţiei anglo-franceze care proclama insulele Noile Hebride (azi Republica Vanuatu) "teritoriu de influenţă comună plasat sub regim de condominium" (1906-1980). Marele neajuns al acestor condominii a fost că, în ce priveşte crearea şi funcţionarea lor, nu au fost nici pe departe democratice. Teritoriile din Asia de Est, aflate sub un fel de dublă suveranitate, sînt produsul tratatelor care au stabilit graniţa ruso-chineză din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, respectiv a tratatelor menite să reglementeze diferendele teritoriale între Rusia şi Japonia, încheiate în 1855 şi în 1875. Potrivit tratatului ruso-chinez semnat în 1858 în oraşul Aiun, teritoriile aflate între fluviile Amur şi Ussuri, respectiv mare, au devenit "proprietate comună" a Rusiei şi a statului manciuriano-chinez. Tratatul încheiat doi ani mai tîrziu la Beijing dispune acordarea acestui teritoriu în exclusivitate Rusiei (pe acest teritoriu au fost construite oraşele Habarovsk şi Vladivostok). Tratatul japonezo-rus din 1855 trasează graniţele în zona Arhipelagului Kurile, între Insulele Iturup şi Urup, dar Insula Sahalin (în limba japoneză Karafuto) a rămas sub suveranitatea comună, nedivizată, a celor două state. În 1875 Japonia ceda Rusiei "partea sa de suveranitate" asupra Sahalinului, în schimbul Kurilelor de Nord. "Puterea în comun", "autoritatea comună" - după cum s-a putut observa - în trecut au fost termeni legaţi de războaie de cucerire, de sistemul colonial, de expansiunile teritoriale. Sîntem în secolul XXI. Istoria ne-a învăţat multe. În contextul noilor relaţii între state, dubla suveranitate, schiţată anterior, ar putea să slujească la rezolvarea unor probleme litigioase între state şi să crească încrederea între vecini. ____________ Németh Csaba este senator UDMR.