Cenzura nu face dreptate victimelor violului în masă

În octombrie, presa din Bosnia venea cu o ştire senzaţională: Angelina Jolie, celebra actriţă de la Hollywood, va regiza un film despre Bosnia! O poveste de dragoste, filmată în Bosnia, cu actori locali.
Dar imediat după asta a izbucnit scandalul: ministrul bosniac al Culturii nu acordă Angelinei Jolie şi echipei sale permisiunea de a filma pe teritoriul ţării. Ministrul Gavrilo Grahovac afirmă că decizia a fost luată ca urmare a plîngerilor formulate de Asociaţia Femeilor Victime de Război, care reprezintă victimele violurilor în masă din timpul războiului.

Este dificil să spui ce a fost mai scandalos: interzicerea filmărilor sau afirmaţiile lui Grahovac. Ministrul a afirmat că regretă că nu poate pur şi simplu să interzică filmul, avînd în vedere ofensa adusă numeroaselor victime (se estimează că între 20.000 şi 50.000 de femei bosniace au fost violate în timpul războiului). Nimeni nu a citit scenariul – nici Grahovac, nici femeile care au cerut această decizie. Se pare că povestea se referea la o victimă care se îndrăgosteşte de un violator.

Cu toată simpatia pentru victime şi sentimentele lor, nu se poate afirma despre cerinţa lor decît că este cenzură. Ce drept, în afară de unul moral, au aceste femei pentru a cere interzicerea filmărilor? Poate fi cenzura justificată – cu excepţia celei bazate pe un delict prevăzut de lege? Chiar şi atunci, reacţia ar fi trebuit să aparţină procurorului general, nu ministrului Culturii. Imaginaţi-vă o situaţie în care reprezentanţii supravieţuitorilor Holocaustului ar sugera ministrului Culturii să dezaprobe un film în care o victimă de etnie evreiască s-ar îndrăgosti de un opresor german. Însăşi ideea pare absurdă.

Fără nici o îndoială, violurile în masă din Bosnia reprezintă o problemă extrem de delicată. Dar asta nu înseamnă că nu se poate vorbi deloc despre subiect. Filmul Jasmilei Zbanici Grbavica: The Land of My Dreams, cîştigător al Ursului de Aur la Festivalul de la Berlin din 2006, a spus foarte frumos povestea unei femei nevoite să-i spună fetei sale adolescente că este rezultatul unui viol. Problema în cazul Jolie este că bosniacilor, ca multor altor victime, nu le place cînd străinii se amestecă în „războiul lor“. Victimele se consideră a fi cei mai competenţi judecători ai propriei suferinţe – dacă nu în sens artistic, măcar în sensul moral. Străinii sînt acuzaţi că „exploatează“ suferinţa pentru profit.
Din păcate, multe opere de artă despre războiul din Bosnia sînt reprezentări inadecvate ale suferinţei bosniacilor. Un trecut tragic nu garantează neapărat că cineva se poate exprima artistic. Dimpotrivă, studiile de psihologia victimelor arată că victimele au rareori capacitatea de a descrie propriile experienţe, cu atît mai mult într-o formă artistică. Este posibil ca debutul regizoral al Angelinei Jolie să fie un film groaznic şi insensibil. Sau poate nu. Cererea de cenzurare a unui film care nici măcar nu a fost făcut nu are nici un sens.

Să nu uităm un alt fapt foarte important, legat de violurile în masă: tocmai pentru că victimele au fost dispuse să vorbească cu jurnaliştii, cu reprezentanţii organizaţiilor internaţionale umanitare, cu investigatorii şi judecătorii (de la Haga), deci tocmai pentru că violurile în masă din Bosnia şi Ruanda au primit atenţie internaţională, această practică a fost recunoscută în 2002 ca armă de „epurare etnică“ şi crimă împotriva umanităţii. Complicînd şi mai mult lucrurile, argumentul central că femeile ar fi ofensate de ideea că una dintre ele s-ar îndrăgosti de opresorul său este în viziunea mea problematică. De ce? Pentru că demonstrează că opresorii au fost şi rămîn monştri şi animale – caracteristici folosite pentru criminalii de război. Pentru a viola o femeie (a o tortura sau a o omorî), opresorii se autodegradează, renunţă la caracteristicile umane, ajung non-umani, „gunoi“ – cum sînt numiţi. Negîndu-le umanitatea, victimele fac exact ceea ce opresorii le-au făcut lor. Nu susţin că victimele ar trebui să uite – acest lucru este foarte dificil. Uitarea, ca şi iertarea, este un act individual. Dar, dezumanizarea opresorilor contribuie la neînţelegerea problemei de bază: cu toţii avem potenţial pentru bine şi pentru rău. În situaţii critice nu există garanţii asupra căii pe care o vom urma. Este una dintre cele mai neplăcute caracteristici umane. Deşi sună paradoxal, dezumanizarea opresorilor duce la justificarea crimelor lor: nu sînt responsabili pentru că nu sînt oameni, sînt animale.

Iar pentru a fi corecţi, trebuie să recunoaştem că victimele chiar au de înfruntat o umilire reală, dar nu provocată de Angelina Jolie, ci de propriile comunităţi. Pentru victimele acestor violuri, întoarcerea la viaţa normală nu este uşoară. Pînă recent ele nici măcar nu aveau statut de victime de război. Asta însemna că nu primeau pensii sau alte beneficii sociale. Faptul că legea nu le recunoştea ca victime a devenit de notorietate abia după ce Zbanici a prezentat asta în filmul său şi a organizat o petiţie internaţională. În final, statutul lor a fost schimbat (cu excepţia Republicii Sîrbe din cadrul Bosniei). Nu ar fi mai bine să rezolvăm problemele şi frustrările reale ale victimelor din Bosnia, decît unele inventate? Cu siguranţă suferă mai mult din cauza etichetărilor şi atitudinii societăţii decît din cauza unei pretinse poveşti de dragoste inventate de un star de la Hollywood.

Controversa apărută în Bosnia ca urmare a deciziei ministrului a durat o lună. Interdicţia a fost ridicată prea tîrziu. Angelina Jolie a decis să filmeze în Budapesta. 

Publicat în Eurozine. Copyright: Slavenka Drakulici, Eurozine

Slavenka Drakulici este scriitoare şi jurnalistă de origine croată. În prezent trăieşte la Viena.