Uneori, în ţara noastră, jurnalismul se comportă ca şi cînd temele esenţiale sau grave ne-ar ocoli. Tema scutului anti-rachetă s-a dovedit, acum cîteva săptămîni, mult prea complicată. Discuţia despre reforma pensiilor ne oboseşte, întrucît ea derapează prea uşor înspre „tehnicalităţi“. Se găsesc astfel redacţii – uneori chiar onorabile – care bat palma cu cîteva ONG-uri pentru care alarmismul, fobiile sau panica reprezintă raţiunea lor de-a fi. Şi nu este atît de greu să faci un acces de psihoză colectivă pe timpuri atît de grele. Supravieţuirea ziarelor şi a organizaţiilor civice e tot mai dificilă într-un an de criză – motiv pentru care se poate trece la strategii hard. Nu ne vom referi aici la obiceiul, atît de bine împămîntenit pe aceste meleaguri, de-a face din ţînţar armăsar. Ceea ce vom discuta este justificarea ideologică a restrîngerii libertăţii de expresie, a cenzurii dialogului şi a impunerii unor norme unice de gîndire pe teme prestabilite, cum ar fi multiculturalismul sau înfrăţirea între popoare.

Mai întîi ştirea: săptămîna trecută, ministrul de Externe, Teodor Baconsky, a fost acuzat de… comportament verbal de extracţie rasistă. Un scriitor creştin care a vorbit în atîtea rînduri despre puterea integratoare a iubirii şi despre vocaţia transformatoare a credinţei e pus în descendenţa ideologiei celui de-al Treilea Reich. Să rîzi? Să te revolţi? Să treci nepăsător mai departe? Cum s-a iscat, pînă la urmă, această mică tevatură? La o întîlnire cu un reprezentant al statului francez, ministrul român a făcut o declaraţie rapidă, uzitînd o figură de stil impenetrabilă pentru vigilenţii de serviciu ai unor ONG-uri. Fără să invoce statistici precise, dl Baconsky a vorbit despre problemele „clasice“ de infracţionalitate care se găsesc în anumite comunităţi de cetăţeni români. O lectură bine intenţionată ar fi lămurit, prin însuşi contextul declaraţiei, că Teodor Baconsky nu susţine vreo formă suspectă de determinism rasial, biologic sau chiar cultural. Observaţiile domniei sale coincideau, altminteri, cu poziţiile civilizate adoptate de comisarul italian Franco Frattini în 2008-2009, după controversa legată de compatriotul nostru Romulus Mailat.
 
În pofida caracterului banal al comentariului, ONG-urile s-au autosesizat şi, cu indignarea caracteristică pentru Ministerul Adevărului din 1984, au cerut imediat demisia demnitarului român. Nimeni n-a avut voie să creadă că, acolo unde unii sînt acuzaţi de rasism, alţii pot fi bănuiţi de miopie sau chiar un serios deficit IQ.
 
Retorica autovictimizării are, pentru vigilenţii noştri de serviciu, un mecanism evident: mai întîi, pentru a justifica în faţa finanţatorilor faptul că există, ONG-urile progresiste trebuie să facă tărăboi. Vizibilitatea creşte, apar dosare de presă, bîrfa se rostogoleşte. Cu cît acuzaţia publică are un caracter hiperbolic sau eventual paranormal cu atît imaginea adversarului va avea de suferit. Televiziunile înglodate într-un ocean de mediocritate vor stîrni valuri de comentarii publice, provocînd şi un efect de uzură sau lentă decredibilizare a personajului aflat sub lupă. În loc să discutăm problema vizată (rata infracţionalităţii), vom freza noi cantităţi de limbă de lemn. Întrucît explicaţiile obiective pentru imaginea negativă a cetăţenilor români din anumite zone ale Occidentului lipseşte, e mai comod să îmbrăţişăm discursul stîngist pentru care întreaga realitate înconjurătoare e un construct ideologic. Mai mult, acest tip de ONG-uri va nega diferenţa între opinia exprimată liber (unde există loc de eroare, aproximaţie) şi acţiunea concretă (unde, ca la jocul de şah, mutările au un aspect definitiv). Limbajului i se interzice dreptul la fractură semantică ori ambiguitate. Orice afirmaţie din partea unei majorităţi se cuvine interpretată drept o ameninţare la adresa unei minorităţi oarecare. În opinia victimologilor, adevărul despre relaţiile interculturale nu trebuie descoperit prin dezbatere sau contradicţie: el se impune de la centru printr-un ukaz nervos şi proceduri monologale. Adevărul ajunge, aşadar, să fie codificat univoc, în legi inflexibile.
 
Să spunem aici că integrarea minorităţilor etnice, respectul pentru diferenţa culturală şi, în genere, grija pentru aproapele reprezintă cauze nobile. Morala tradiţională ne spune însă că înfăptuirea binelui cere întotdeauna un surplus de efort individual şi de acţiune concretă. Seminariile, prezentările PowerPoint şi protocolul din sălile unor hoteluri luxoase ajută prea puţin. Asemenea ONG-uri nu sînt preocupate să facă teren în zonele defavorizate, nici să ajute factorii care contribuie realmente la ameliorarea suferinţei. La modă pare să fie negarea datelor empirice şi transferul întregii răspunderi în „cîrca“ autorităţilor centrale. Acest comportament mi se pare obstacolul major pentru îmbunătăţirea situaţiei noastre comunitare, în ţară sau peste hotare. Contestarea sistematică a evidenţelor (faptul că avem o problemă de infracţionalitate) se face din postura unei ideologii atotştiutoare – fapt care ne reaminteşte de vremurile recent apuse, cînd secretarii cu propaganda acuzau jurnaliştii de la Europa Liberă pentru că inventează realitatea foamei, a cozilor sau a frigului din casele României socialiste.
 
Victimologia – această meserie bănoasă din care trăiesc baronii anti-discriminărilor de tot soiul – sfidează statistica ori principiul adevărului-corespondenţă. În Occident, apostolii corectitudinii politice au otrăvit deja apele cercetării umaniste, răspîndind în mai toate campus-urile universitare canonul neomarxist al suspiciunii. Căutarea unor raporturi de exploatare sau a unui mecanism „hegemonic“, acolo unde ar putea fi vorba doar despre nişte dezbateri intelectuale sau competiţii de ordin economic, a subminat principiul epistemologiei clasice, care cerea adecvarea minţii la lucruri (vezi studiile lui Donald Alexander Downs, Restoring Free Speech and Liberty on Campus, Cambridge University Press, Cambridge, 2004 şi John M. Ellis, Literature Lost: Social Agendas and the Corruption of the Humanities, New Haven, Yale University Press, 1999). Orice cîmp de investigaţie şi-ar aronda – fie că e vorba despre psihiatrie, educaţie, religie sau agricultură – radicalii progresişti ajung la aceleaşi concluzii: pentru starea de fapt sînt vinovate cutumele, piaţa liberă, individualismul meritocratic, tradiţiile religioase neemancipate, prejudecăţile oamenilor burghezi etc. Păcatul neascultării faţă de verdictul Istoriei progresiste se traduce, aproape întotdeauna, prin apartenenţa la tradiţia iudeo-creştină, la grupul oamenilor albi, la majoritatea heterosexuală, la fanii bibliotecii Marilor Cărţi (Great Books) ş.a.m.d. Rasismul, în cele din urmă, ajunge să fie culpa noastră originară – o maladie latentă, răspîndită endemic în mai toate societăţile care au atins un anumit grad de civilizaţie.
 
Noua miliţie a conformismului reflexiv operează numai cu sentinţe apodictice: o simplă nuanţare a diagnosticului propus de aceste ONG-uri te trimite automat în vecinătatea lui Goebbels sau Hitler. Pe cale de consecinţă, hoţii sînt victime ale proprietarilor bogaţi; taberele de nomazi din Roma reprezintă invenţia televiziunii italiene; bolnavii SIDA sînt victime ale prejudecăţilor homofobe; schizofrenicii sînt excluşii dintr-un sistem totalitar; sărăcia din Africa este un rezultat al conspiraţiei marilor corporaţii occidentale etc. Apelul la responsabilitate individuală se dizolvă într-o uriaşă confuzie explicativă oferită de pseudoştiinţa activiştilor neadormiţi, pentru care pînă şi raţiunea reprezintă doar un mit al platonismului sau al iluminismului eurocentric.
 
Dacă aceasta e platforma ideologică de pe care sînt lansate fumigenele ONG-urilor progresiste, atunci devine limpede cîtă importanţă trebuie să le acordăm în dezbaterea noastră publică.
 
Mihail Neamţu este doctor în teologie. Cea mai recentă carte a sa este Povara libertăţii, Editura Polirom, 2009.