Născută în 1992, an care și dă titlul primului său EP, lansat spre sfîrșitul anului trecut, Frasqueri are ascendență afro-latino și a crescut în Harlemul spaniol.
Pe coperta roșie, secera și ciocanul stau în mijlocul unei stele în cinci colțuri. Deasupra, o chitară electrică, un Stratocaster, își proiectează umbra pe ele.
Nu înseamnă că emoția și capacitatea muzicii The xx de a se individualiza radical au dispărut complet, dar trupa aceea despre care James Blake spunea că i-a arătat drumul se vede arareori pe acest disc.
Aici, pe RR7349, formația din Austin pășește dincolo de sunetul soundtrack-ului pentru Stranger Things – Adam Jones și Mark Donica, ceilalți doi membri, aduc sound-ului S U R V I V E o încărcătură nedetectabilă pe opera scrisă de binomul Stein-Dixon.
Morrissey se întoarce, de mînuță cu Marc Bolan și Arthur Lee, pentru a-l bîntui pe vocalistul de la Wand și pentru a livra piesa de rezistență a unui album pe care anul 2016 ar trebui să-l rețină.
Reverb-ul chitarelor manipulate de Takaakira „Taka“ Goto și Hideki „Yoda“ Suematsu hăpăie, din ce în ce mai zgomotos, ondulația unui sintetizator. „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate!“
La cei 82 de ani ai săi, împliniți pe 21 septembrie anul acesta, Leonard Cohen acceptă, în/la sfîrșit, compromisul — nu-și mai caută Dumnezeul în trip-urile fabricate de LSD, ci în întunericul unui moment final pe care pare a-l simți aproape.
Legenda spune că trei luni de autoexil hibernal într-o cabană de vînătoare din mijlocul unui codru din Wisconsin i-au trebuit lui Justin Vernon pentru a păși de acolo cu un album care, în 2007, chiar a însemnat ceva.
Precedat de lansarea a trei single-uri, „When It Rain“, „Pneumonia“ și „Really Doe“, cel mai nou album al rapper-ului Danny Brown, Atrocity Exhibition, e o bombă cu ceasul programat la multiple ascultări.
„The Getaway“, opener-ul și piesa care dă titlul celui mai nou album Red Hot Chili Peppers, nu lasă loc de îndoieli în privința provenienței. Funk-ul acesta agreabil și calm, tușat (prea) delicat de artificiile de studio ale producătorului Brian Joseph Burton, alias Danger Mouse, pare a i se potrivi ca o mănușă.
În 2015, după o pauză de opt ani, Róisín Murphy își lansa cel de-al treilea album de studio. Hairless Toys acta, spuneam atunci, încîntător și straniu, fiind o capodoperă pop care nu avea, paradoxal, nici o șansă s-o readucă pe artista irlandeză acolo unde o lăsase discul din 2007, masivul Overpowered.
Pînă să-l lase în plata Domnului pe Nick Cave, la 36 de ani după ce porniseră împreună o formație care avea să se transforme mai apoi ba în The Next Door Boys/The Birthday Party, ba în Nick Cave and the Bad Seeds, Michael John Harvey a fost un individ foarte ocupat.
Pînă să-l lase în plata Domnului pe Nick Cave, la 36 de ani după ce porniseră împreună o formație care avea să se transforme mai apoi ba în The Next Door Boys/The Birthday Party, ba în Nick Cave and the Bad Seeds, Michael John Harvey a fost un individ foarte ocupat.
Outernational e o temă neexplorată în România, iar producția unui festival care să aprofundeze conceptul, prin concerte, evenimente discursive, proiecții de filme documentare, instalații, conferințe, devine o adevărată provocare.
Pe spatele unui disc apărut în 2004 la un faimos label independent belgian stă fotografia unui bărbat îmbrăcat într-o cămașă roz, cu bretele. Omul zîmbește, ușor încurcat parcă, din fața unui megafon uriaș cocoțat pe un piciorong din fier.
Acum zece ani, o trupă din Sheffield se alinia curentului deathcore, debutînd discografic cu un album numit Count Your Blessings. Monoton și ezitant, dar avînd momente interesante, mixul lor de thrash metal și hardcore se transfera pe un al doilea LP, lansat doi ani mai tîrziu – Suicide Season.
„This is a brand new song nobody’s heard before.“ Thom Yorke e aproape de nerecunoscut în videoclipul ăsta fanat de pe inepuizabilul YouTube. Acum 21 de ani, în era lui The Bends, Radiohead era o formație care încă nu se desprinsese de reflexul pastișei.
De o bună vreme încoace, Beyoncé Giselle Knowles-Carter începe să devină cel mai relevant artist din stardom-ul pop cînd vine vorba de încărcătura politică (radicală).
PJ Harvey e o poetă rămasă uneori fără capacitatea de a mai transfigura imaginile văzute-n oglinda retrovizoare. Mantrele naturaliste și abuzul de saxofon au efect, dar parcă nu reușesc să te transporte dincolo de mizanscena unei realități la care avem, totuși, acces cu toții.
The 1975 e o trupă britanică înființată într-unul dintre cele mai bogate orașe din Anglia, Wilmslow, aflat la vreo 20 de kilometri de Manchester, care a debutat în 2013 cu un disc eponim ajuns aproape instantaneu pe primul loc în UK Albums Chart.
În 2015, la 90 de ani distanță de călătoria etnografică a lui Armand Denis, un muzician din Suedia, Peder Mannerfelt — parte a unui proiect muzical, Roll the Dice, care și-a cîștigat destulă notorietate în lumea muzicii electronice –, producea un disc, The Swedish Congo Record.
Primele două albume ale grupului din Leeds Gang of Four, esențialele Entertainment! și Solid Gold, apăreau în 1979, respectiv 1981 și creau un standard redescoperit la ani lumină distanță de generația post-post-punk.
„Well if you’re out and about on the freeways this morning, no dinosaurs to worry about.“ Dacă ar fi să vă luați după ceea ce urmează acestei fraze, smulsă de pe „Hocus Pocus“, Brian Wilson a schimbat drogurile, trecînd pe salvia divinorum.
ANTi e dominat de prezența prea multor joint-uri pentru a trece dincolo de o afacere mai degrabă personală a Rihannei. E un downgrade voluntar și ANTicomercial care, cel puțin aparent, nu răspunde nici unor imperative/standarde pe care industria muzicală încearcă să le bifeze întotdeauna cu grație.
Ea e Lhasa de Sela, o artistă dispărută prea devreme. El e Stuart Ashton Staples, un tip din Nottingham care se confundă cu un proiect muzical foarte particular în istoria indie pop-ului — Tindersticks.
Cineva ar muri pentru gloria eternă a unei stele negre, altcineva – pentru pecetea albă pe negru a unui profet. Proaspătul album al lui DB ascunde în fragmentele din care e făcut surprinzătoarea frumusețe a unei planete locuite mereu de un singur om.
Coldplay își dorește apăsat să nu care cumva să semene cu ea însăși, cu Radiohead sau cu U2, sfîrșind prin a obține efectul advers și făcînd din aparent neconvenționalul A Head Full of Dreams un album mai mult decît convențional.
Mica Levi s-a născut în Surrey într-o familie de muzicieni, a frecventat Guidhall School of Music & Drama din Londra, de unde a ieșit cu o diplomă în compoziție, și a împlinit 28 de ani anul acesta. Ca fapt divers, are o bunică româncă.
Ieșind din spasmele unei relații agonice, Adele, o anti-Gaga prin definiție, devenea însăși definiția pop-ului chiar în secunda în care „Rolling in the Deep“ era încărcat pe YouTube. Era pregătită să salveze industria muzicală de una singură, părînd a fi singurul performer capabil să vîndă discuri ca în anii ’80.
Acum cîțiva ani, o trupă de metal din România își lansa un videoclip. Piesa care îl însoțește se cheamă „The Cage“, iar oamenii care o cîntă sînt cinci. Numele lor sînt Alex Pascu, Andrei Găluț, Bogdan Enache, Mihai Alexandru și Vlad Țelea. Patru dintre ei au murit în sau în urma incendiului absurd de la Colectiv.
„Supermaster“ e o piesă pe care A Place to Bury Strangers îşi sondează o nouă dimensiune creativă, dar fuzz-ul acela e atît de timid încît noise rock sună mai degrabă a no rock. Cînd, în 2007, trupa şefului Death by Audio, un butic care construieşte efecte de chitară, era voios ştampilată de un oarecare jurnalist american ca fiind „cea mai zgomotoasă formaţie din New York“, o piesă ca amintita „Supermaster“ nu prea avea ce să caute în playlist-ul APtBS.
La 56 de ani împliniţi pe 22 mai anul acesta, Steven Patrick Morrissey, fostul vocalist al trupei indie britanice The Smiths, a concertat pentru prima oară la Bucureşti, pe scena Sălii Palatului, în faţa a circa 2.500-3.000 de spectatori.
Nadine Shah e jumătate pakistaneză, jumătate norvegiancă, s-a născut în satul Whitburn, de pe coasta nord-estică a Angliei, s-a relocat, evident, la Londra cînd avea 17 ani şi deţine o voce care-ţi rămîne o vreme în minte.
Cînd, în 1989, Robert Christgau, unul dintre cei mai ireverenţi, autoritari şi influenţi critici din istoria muzicii, vorbea în termeni elogioşi despre President Yo La Tengo, cel de-al treilea album al unei misterioase trupe din orăşelul Hoboken, pentru chitaristul şi vocalistul Ira Kaplan & Co. se zărea începutul unei noi ere.
Dacă vreun gen muzical a suferit în ultimii 20 de ani, acela a fost metal-ul. Aş fi foarte tentat să spun că acesta n-a mai produs, pînă în ultimii ani, nimic relevant. Asta cam de la Times of Grace, teribilul album din 1999 al formaţiei americane Neurosis.
Trilul dens al clapei mînuite de Rizan Sa’id rumegă ritmul în loop. Cînd vocea aproape abrazivă îşi face apariţia, desenînd cuvintele cu un patos melancolizat, ştii că ai ajuns în Levant. Mawal-ul din deschiderea acestui album, numit chiar „Mawal Menzal“, pune lucrurile la punct: acolo e Omar Souleyman, sirianul despre care se tot vorbeşte de ceva vreme în muzică.
Sîntem în 2015, Google Glass ne-a şuierat pe lîngă urechi, pentru a ajunge să se prăbuşească sub un morman de cvasiindiferenţă, şi e destul de straniu ce se întîmplă cu muzica/muzicile de ceva vreme încoace. Critica şi publicul salivează, aşteptînd să se întîmple viitorul cu o salvă de tun.
„Nu numai că nu a existat niciodată o societate atît de obsedată de artefactele culturale ale trecutului său apropiat, dar nu a existat niciodată o societate atît de capabilă de a accesa trecutul imediat atît de uşor şi atît de copios.“
Pe 28 noiembrie 2014, Robbie Williams anunţa pe propriul site lansarea celui de-al unsprezecelea album al său astfel: „Under the Radar e o colecţie specială de B-side-uri, demo-uri şi piese care nu şi-au făcut niciodată loc pe albumele de studio, dar care, cu toate astea, şi-au dorit mereu unul.
Artist cu o carieră aproape imposibil de urmărit, numele lui Gică Petrescu este esenţial pentru cultura pop locală. Aplauze. Camera lui Alexandru Groza fixează ezitant un colţ al scenei. Un bărbat îmbrăcat la patru ace intră ţopăind, cu mîinile ridicate în aer. Se aude un fluierat.
Cînd, în 2010, Richard Russell, capul label-ului XL Recordings, îl invita pe Jamie Smith să remixeze integral ultimul album al lui Gil Scott-Heron, excelentul I’m New Here, apărut în acelaşi an la aceeaşi casă de discuri, englezul de 22 de ani a venit la întîlnire cu un Mercury Music Prize în buzunar.
Prea sofisticată, prea subversivă, prea artsy, prea inteligentă, chiar prea britanică pentru a deveni un megastar pop, Róisín Murphy s-a făcut nevăzută acum vreo opt ani, după ce Overpowered, albumul care trebuia să funcţioneze ca upgrade către Madonna sau Lady GaGa, n-a lăsat urme chiar atît de adînci.
Discul e unul de autor în mai mare măsură decît nehotărîtul BOv1: Stalingrad. Mai coeziv şi mai interesant muzical decît primul măcar din perspectiva anumitor referinţe, noul LP curge lent, grav, apetisant, indigest şi frivol, actînd straniu între ruinele confuzei scene indie locale.
Cînd, în 2003, Veneer-ul lui José González se instala bine-mersi pe locul al şaptelea în topul britanic, lumea îşi întorcea capul către nordul Europei pentru a (re)descoperi o înclinaţie către o zonă muzicală acustică.
