În 1984, Electrecord, singura casă de discuri din România acelor vremuri, producea un LP care purta numărul de catalog ST-ECE 02330, parte dintr-o serie devenită ulterior cult, Romanian Contemporary Music. Pe scurt, RCM. Discul de vinil se numea Gradeatia • Natural și era semnat de un compozitor din generația care „exploda“ în anii așa-numitei liberalizări culturale, Octavian Nemescu. Nemescu își mai văzuse numele pe release-uri ale companiei de stat – pe Recital de clarinet, al lui Au
În 2011, tot ceea ce făcea luxemburghezul Victor Ferreira avea sens. Era anul unor (capod)opere efemere precum Far Side Virtual (James Ferraro), One Nation (Hype Williams), Wander/Wonder (Balam Acab) sau An Empty Bliss Beyond this W
Pe A Brief Inquiry into Online Relationship, The 1975 merge concomitent într-o sumedenie de direcții, încercînd să capteze și să sondeze momentul. Din nefericire, albumul acesta se salvează doar atunci cînd Heally & Co. reușesc să se cupleze la ce
Intens, ireverent, meta, politic, paradoxal, comic, punk. Pe 31 octombrie, concertul, într-un Control Club plin, al celui mai misterios proiect muzical bucureștean al anului 2018 se transforma într-o schemă extatică cu dublu sens. Formație-memă, apărută de niciunde – dar, de fapt, din toate formulele pe care le-a încercat scena alternativă locală în ultimii 30 de ani, de la eurodance la trap –, SPP s-a parașutat direct în social media, țipîndu-și mesajele cu CAPS pe Facebook. Reacțio
High as Hope, LP-ul lansat pe 29 iunie anul acesta, plutește cumva în siajul anteriorului, chiar dacă producția aparține de data aceasta duo-ului Florence Welch (da, chiar ea!) – Emile Hayne (Eminem, La
Dacă Zizek avea dreptate în eseul amintit mai sus și modelul subversivității grupului Laibach se exprimă prin „a lua sistemul mai în serios decît se ia el însuși“, atunci LP-ul The Sound of Music ar putea fi soundtrack-ul unui utopic film despre „purit
„The Great Scheme of Things este un concept nou pentru Fierbințeanu, un proiect interdisciplinar care consistă într-un LP, un performance care presupune dans, elemente vizuale și teatru, un concert și un film experimental constituit din videoclipurile tuturor pieselor de pe album.“
Marie Davidson s-a născut și a crescut în Montréal, făcînd parte din trei proiecte muzicale importante ale scenei locale, Les Momies de Palerme, DKMD și Essais Pas, lansînd pînă anul acesta și trei discuri de autor, Perte d’identité (2014), Un autre voyage
Broken Politics este – titlul nu minte – un album politic care își inhibă gesturile furioase. Problematicile refugiaților (amintita piesă „Kong“), avortului („Black Monday“), fake news-ului („Faster Then the Truth“), drepturilor femeilor („Soldier“), armelor („Shotgun Shak“) sînt acompaniate de cuplul Hebden-Cherry
Pe 5 aprilie 1994, arma lui Kurt Cobain își proiecta proprietarul într-o istorie care, în lumea pop-ului, a pus întotdeauna un semn matematic între dramă și glorie. Odată cu vocalistul grupului Nirvana, glonțul acela pulveriza și un univers alternative
Cînd Héloïse Letissier și Madonna – însăși Madonna! – simulau un act sexual pe scena amenajată în AccorHotels Arena din capitala Franței, știai că un star era pe cale să se nască. Acolo, în finalul concertului parizian din turneul Rebel Heart, artista din spatele apelativului Christine & the Queens făcea un pas în față, în timp ce americana își juca numărul aluziv numit „Unapologetic Bitch“. Banana aceea primită cadou de la Madge („Știi ce să faci cu ea, dragă, ai vreo idee?“)
Princess Chelsea, așa cum sună pseudonimul artistic al lui Nikkel, debuta discografic în anul 2011, cu un album numit Lil’ Golden Book. O culegere de piese twee pop compuse în primii trei ani de carieră, produse împreună cu un alt absolvent magna cum laude al generației indie din Noua Zeelandă, Jonathan Bree, LGB poate fi numit sketchbook-ul lucrurilor care vor urma în muzica ei, în timp ce următorul LP, The Great Cybernetic Depression, venea să fixeze o evoluți
Tirzah Mastin are 30 de ani, a studiat harpa la Purcell School for Young Musicians, locuiește într-un apartament din districtul South East London și, din 2013 încoace – anul EP-ului I’m Not Dancing –, colaborează cu una dintre cele mai importante muziciene ale noii generații, Mica Levi. „Cîntece de dragoste pentru copiii cluburilor londoneze“, cum o numea recent Colleen Kelsey într-un articol pentru The New York Times, muzica lui Tirzah se revendică masiv de la producția manipulată de fosta cole
Artetetra este un label al cărui suport exclusiv este caseta audio, fondat acum patru ani în orășelul italian Potenza Picena și relocat ulterior în Bologna de către Matteo Pennesi și Luigi Monteanni. Primul lui release era, în anul înființării, o compilație numită Exotic ésotérique Vol. 1, care se substituia totodată unui manifest acționalist propriu: operînd în aria experimentelor muzicale aflate la granița dintre – evrika! – exotic și ezoteric, Pennesi și Monteanni își fixau cadrul referențial
Din turneul de promovare a lui Lanterns a reieșit un Son Lux cu trei muzicieni în componență, lui Ryan Lott alăturîndu-i-se Rafiq Bhatia (chitară) și Ian Chang (tobe), și un album nou, Bones, compus și produs în această formulă.
Pe Stranger Fruit, noul album Zeal & Ardor, sigiliul rămîne, dar Smalls dispare, pentru a face loc unei coperți monocrome sub care stă un album mai coeziv, mai rotund și mai heavy decît anteriorul. Gagneux nu renunță la obsesia misticismului
În 2016, I, Gemini era o operă surprinzătoare, care se afilia instantaneu unei tradiții pop britanice ce ar putea să înceapă cu un alt copil-minune numit Kate Bush și să ajungă, prin volute nu chiar atît de complicate, la Mica Levi. Barocă și adeseori tranchilizantă, muzica adolescentelor Rosa Walton și Jenny Holling-worth se rostogolea impecabil
O lume sintetică, o lume-produs/ă de laborator, în care supernatural se citește ca postnatural. În cealaltă lume, cea reală, „Lemonade“, un single lansat de SOPHIE în același an 2014, devenea coloană sonoră pentru o reclamă McDonald’s.
Alfa Mist n-a apărut pe compilația We Out There, produsă de Brownswood Recordings, label-ul lui Gilles Peterson, care încerca anul acesta să adune crema noului val jazzistic londonez pe un prim disc dintr-o posibilă serie. Dar ar fi putut avea locul lui bine conturat acolo, între numele unei generații pentru care acest gen muzical își redefinește granițele, planînd printre ocheadele evidente la pop și grime, afrobeat, drum ’n’ bass și house, hip-hop și neo-soul. O generație care, foarte probabil
Vocea atît de feminină a lui Greg Gonzalez nu face decît să insinueze un sentiment paradoxal și queer în piesele de pe Cigarettes After Sex, primul album al formației texane relocate în Brooklyn.
Cînd, în 1997, The Herbaliser, proiectul muzical creat la începutul anilor ’90 de Jake Wherry și Ollie Teeba, lansa cel de al doilea album, Blow Your Headphones, la esențialul label independent Ninja Tune
Pe „Cars“, prima piesă a noului album Mamuthones, cuvintele urmează îndeaproape ritmul. Tobele și basul împing totul înainte, într-un infinit tribalist, motorik-ul colorîndu-se cu artificiile sintetizatorului.
Cine știe cîte ceva despre Yo La Tengo, formația din Hoboken, New Jersey, înființată de cuplul Ira Kaplan & Georgia Hubley, ar putea să admită faptul că a existat întotdeauna o afinitate a trupei pentru cover-uri, de la balade funk precum „I Can Feel the Ice Melting“ (The Parliaments) la imnuri pop goth ca „Friday I’m in Love“ (The Cure), culminînd cu faimoasa bacanală din 2006, Yo La Tengo Is Murdering the Classics
„Don’t you hate it when people tell you their dreams?“, întreabă ea pe „Dreams“, înainte de a intra într-un delir comic despre visele ei, pulsînd elegiac prin template-ul mozaical al albumului, printre numele animalelor dispărute din „Nothing Left but Their Names“
Pe pagina de Bandcamp al lui The Caretaker există un scurt citat din Friedrich Nietzsche, pus chiar sub fotografia care ilustrează profilul artistului. „Avantajul unei memorii proaste este acela de a savura lucrurile bune de mai multe ori.“
În 2013, Kelela Mizanekristos, o americancă cu descendență etiopiană, debuta discografic cu un mixtape/album, Cut 4 Me, care, pe lîngă faptul că scotea la suprafață un label de nișă pînă atunci în muzica electronică, Fade to Mind, se transforma în vehicolul unor revelații evidente.
Căutîndu-și salvarea la jumătatea distanței dintre insertul de energie nouă și baletul greoi între diversele perioade de glorie trecută, Songs of Experience este portretul unei trupe care nu mai reușește să spună aproape nimic.
„Just that kiss / Was all there is, / Every cell in my body / Lined up for you, / Legs a little open / Once again / Awaken my senses, / Head topless / Arisen my senses.“ Vulnicura, cel mai trist și eviscerant album dintr-o carieră solistică de aproape 25 de ani, a rămas în urmă.
Au trecut mai bine de șase ani de la We Must Become the Pitiless Censors of Ourselves, un album care se situa briliant într-un masiv val retropop atunci, în 2011. John Maus, autorul său, este un american născut în Minnesota, trecut printr-o școală de compoziție muzicală – California Institute of the Arts, locul în care a fost coleg cu Ariel Rosenberg, alias Ariel Pink, cel care îi va deveni bun prieten – și, după apariția lui WMBtPCoO, printr-un doctorat în filozofie politică la University of Ha
„You must think that I’m stupid, / You must think that I’m a fool, / You must think that I’m new to this / But I have seen this all before.“ Și așa – sau mai ales așa – sună pop-ul astăzi.
La sfîrșitul lui 2015, cînd regretatul Prince îi înmîna un surprinzător Grammy pentru cel mai bun album al acelui an – spre crunta dezamăgire a unui din cale-afară de tupeist Kanye West, sărit în apărarea onoarei lui Beyoncé –, Beck Hansen trebuie să fi fost în al nouălea cer.
Adam Kadmon, protagonistul din Holy Wood, furat de B.H. Warner din Cartea Genezei, a fost înghițit de contrarevoluție, transformîndu-se, poate, în Donald Trump.
Cînd Fin Greenall debuta pe disc în 2000, pentru label-ul N-Tone, o subsidiară a Ninja Tune Records, trip-hop-ul își căuta deja salvarea în diverse metamorfoze mai mult sau mai puțin atrăgătoare, după ce în a doua jumătate a anilor ’90 reprezentase oxigen pur pentru bandele de puștani alternativi.
Pe 2 aprilie 2011, la nouă ani de la primul single, numit „Losing My Edge“, James Murphy și combo-ul nestatornic care îl acompania în concerte își performau show-ul de adio.
Cînd chitaristul Aaron Hemphill i-a spus „Pa şi pusi“ lui Angus Andrew, cel din urmă n-a mai avut altceva de făcut decît să-şi scoată din dulap rochia de mireasă, s-o îmbrace, să se ascundă în Australia, să înregistreze un album solo, pe coperta căruia să scrie totuşi Liars, şi să-l numească TFCF – varianta scurtă pentru Theme from Crying Fountain.
Lansat cu surle și trîmbițe, la o casă de discuri majoră, printr-o campanie care a amestecat fake news-ul cu săgețile anticorporatiste, cel mai proaspăt album al formației canadiene Arcade Fire părea a fi, încă de la început, o poveste cu tîlc.
Apocalipsa nucleară contemplată de la o distanță considerabilă de lumea lui 2014, din vîrful muntelui în care și-au găsit calea și cei patru călăreți ai rock-ului psihedelic, devine frecventabilă.
În camera în care Geneviève își trăise ultimele zile, „folosind instrumentele ei, chitara ei, basul ei, pick-up-ul ei, amplificatorul ei, acordeonul ei, scriind cuvinte pe hîrtiile ei, privind pe aceeași fereastră pe care a privit ea“, Phil Elverum, alias Mount Eerie, scria muzica unui album care avea să se numească A Crow Looked at Me.
„Bluecid“, unul dintre single-urile extrase de pe ISON, albumul de debut al lui Sevda Alizadeh, devine emblematic pentru sound-ul și filozofia artistei născute în Teheran acum 30 de ani
Dua Lipa s-a născut la Londra în 1995, fiind fiica a doi albanezi din Kosovo, emigrați la începutul anilor ’90 în capitala Angliei, și trăiește astăzi în visul lui Warhol.
Șapte bărbați îmbrăcați ca de nuntă balcanică behăie și cotcodăcesc pe o scenă oarecare, înainte de a se lansa impetuos într-un yodel demn de renumitul Franzl Lang
Fatou Seidi Ghali e acompaniată de Alamnou Akrouni ca interpretă principală, dar, de fapt, de toți cei prezenți, care performează un magnetizant tendé.
Depeche Mode a avut șarmul acela special al unei formații venite de la începutul anilor ’80 și rămase în joc pentru că a știut cum sau a avut energia să survoleze următoarea decadă.
Primul album al cvartetului „Johnny Rocket și prietenii săi“, apărut anul acesta la casa de discuri independentă Transgressive Records, se numește Interplanetary Class Classics și se situează în aceeași providențială bulă stilistică referențializabilă la infinit.
English Tapas, cel mai nou album al Sleaford Mods, apărut anul acesta la Rough Trade Records, vomită continuu rant-uri punk adresate, pe rînd, detractorilor care le reproșează rudimentarismul muzical
