Balade și idile sfîrșite prost
● Florence and the Machine, High as Hope, Virgin EMI Records, 2018.
„Here I am, a rabbit-hearted girl/ Frozen in the headlights,/ It seems I’ve made the final sacrifice.“ Pentru Lungs, primul dintre cele patru albume de studio de pînă acum, lansat în 2009 de către casa de discuri engleză Island Records, parte din giganticul Universal Music Group, Florence Welch semna – „We raised up, this offerings!/ We raised up!“ – un pact cu atît de inevitabilul diavol. Protocoalele industriei muzicale vor așeza acel LP de debut pe prima poziție a topului albumelor britanice și vor transforma formația creată de Welch și Isabella Summers, Florence and the Machine, într-o mașinărie multipremiabilă Grammy, BRIT și MTV a pop-ului contemporan. Poate că acolo unde se oprea Róisín Murphy din drumul ei către stardom-ul pop, dar și din campaniile publicitare pentru Gucci (sic!) – irlandeza semna contractul cu EMI în 2006 și lansa Overpowered în 2007, pentru ca în 2009-2010 să iasă de pe radare printr-o inginerie à la Kate Bush – se crea spațiu pentru un alt performer britanic care promitea să aducă în muzică un anumit tip de excentricitate pe care n-o puteau livra nici Lily Allen, nici Adele și nici măcar Amy Winehouse. În fapt, această excentricitate se traducea în flirtul cu rock-ul, fie el progresiv sau goth, item-uri recuperate masiv de cultura pop chiar în perioada în care FatM ajungea să însemne ceva în muzica britanică. „The stars, the moon, they have all been blown out,/ You left me in the dark./ No dawn, no day, I’m always in this twilight,/ In the shadows of your heart.“ „Cosmic Love“, cea de-a noua piesă de pe Lungs, arăta cu degetul rețeta succesului pentru Florence and the Machine, una asigurată și de colaborările cu producătorii reputați precum Paul Epworth, James Ford și Stephen Mackey, primul dintre ei urmînd să continue pe următoarele două LP-uri ale grupului londonez, Ceremonials (2011) și, preț de o singură piesă, How Big, How Blue, How Beautiful (2015), discul din 2015 făcîndu-i loc la mixing desk unui britanic numit Markus Dravs, și el un producător cu portofoliu impresionant – Arcade Fire, Coldplay, Mumford & Sons, Kings of Leon etc. Iar Dravs lăsa urme pe tonul primului album atipic pentru Florence and the Machine: minimalist, elegiac, intimist.
High as Hope, LP-ul lansat pe 29 iunie anul acesta, plutește cumva în siajul anteriorului, chiar dacă producția aparține de data aceasta duo-ului Florence Welch (da, chiar ea!) – Emile Hayne (Eminem, Lana Del Rey). Obișnuita bombastică s‑a retras în spatele unor (prea multe) piane baladești. „I thought I was flying but maybe I’m dying tonight.“ Vocea lui Welch împinge totul în față de una singură pe „Sky Full of Song“, ca o cîntăreață din era neo soul-ului britanic, fie ea Joss Stone, Amy Winehouse sau Adele. Ironic chiar, ceea ce individualiza inițial sound‑ul și spiritul Florence and the Machine – amintitele aluzii prog și goth în detrimentul efuziunii locale a noului soul – pare topit pe acest High as Hope, LP care actează mai mult decît evident în aria particulară a Vocii. „Big God“ nu se ascunde după deget: Vocea triumfă pe o rețetă care nu stă, programatic, foarte departe de „Rolling in the Deep“, hit-ul lui Adele. Cu puține bune și destule mediocre, High as Hope abuzează, cum spuneam, de balade, vorbește despre memorie, purgatorii personale, eșecuri sentimentale și se închide aproape (ironic de) perfect: „And there will be no grand choirs to sing,/ No chorus will come in,/ No ballad will be written./ This will be entirely forgotten“.
Florence and the Machine va concerta la ediția din 2019 a festivalului Electric Castle. Evenimentul va avea loc între 17 și 21 iulie, la Bonțida, în județul Cluj. Abonamentele, puse în vînzare în presale, au în acest moment prețul de 399 de lei. Mai multe informații despre EC 2019 găsiți pe site-ul festivalului, electriccastle.ro.
Paul Breazu este jurnalist.
