Alegerea stilistică a celor doi australieni, o ramă electronică ornată consistent cu noise și drone, străpunsă din cînd în cînd de piane și viori, pare justă.
Producția muzicală nu se abate de la a omagia prin reluare sound-ul perioadei amintite, așa cum, cu foarte puține excepții, nici textele pieselor nu reușesc să depășească suma unor stereotipuri adormitoare.
Tonul acestui nou album Kate NV este încărcat de o melancolie dureroasă, care vine din însăși sursa sa, apelul nostalgic la o eră pe cît de tulbure, pe atît de exuberantă, dar și din reflexul teatralo-carnavalesc pe care este fundat.
Pulsul ăsta foarte brit, în spatele căruia stă Howie B. și care cuplează ireproșabil una dintre capodoperele nouăzeciste ale lui Chris Cunningham, vorbește despre identitate și despre relația ei cu lumea ca spațiu al unei rupturi care nu va ezita să se producă: tehnologia.
În 2016, Drakeo the Ruler – Darrell Caldwell, pe numele lui din buletin – se afla la o petrecere în Carson, cînd a izbucnit un conflict între două grupuri. Împușcăturile au lăsat în urmă o victimă.
Fetch the Bolt Cutters devine un colaj – texturi, detururi, referințe flexează (aproape) liber în structura unui album care, altfel, lasă senzația unei work in progress.
Americanul Brian Christinzio, alias BC Camplight, știe pe de rost lecția asta a indie pop-ului perfect, așa cum a fost ea predată de cantautori ca Brian Wilson sau, doar un exemplu, Stephin Merritt, via Randy Newman și Harry Nilsson – autobiografic, autoironic, abreactiv, armonic.
Steven Patrick Morrissey a fost întotdeauna un provocateur care a balansat cu o grație suspectă între cauzele juste pînă la un punct și adeziunile inepte − în fond, universul din care‑și extrage sensul orice copil teribil.
Princess Nokia și-a lansat în 2020 un diptic, Everything Sucks / Everything Is Beautiful, care, înainte de a fi plasat în arhetipul polarizării alb & negru, ar putea fi încercarea artistei americane de a se apropia, cu o ironie de aplaudat, (și) de aria mai pop(ulistă) a muzicii.
Diamante neșlefuite (în original, Uncut Gems), cel mai nou film al fraților Josh și Benny Safdie, este despre un proprietar de magazin de bijuterii din New York, Howard „Bling“ Ratner, care va face implozie în 135 de minute, urmărit de camera lui Darius Khondji.
Rețetist, deloc caustic, aproape irelevant, apropiindu-se uneori periculos de mult cînd de Depeche Mode, cînd de Nine Inch Nails, ultimul album al lui Andy Gill ca Gang of Four închide, simbolic, o eră.
„Everyday Life” înseamnă istoria Coldplay de la origini pînă în prezent, căreia i se adaugă un substrat multicultural gros(ier) și o viziune politică tributară vizitelor lui Chris Martin la sediul central al Oxfam.
„Vladivostok”, ultimul LP al trilogiei, lansat pe 25 noiembrie 2019, reușește să rafineze rețeta primelor două opere, în foarte probabila încercare a grupului bucureștean Robin and the Backstabbers de a-și găsi o dată pentru totdeauna spațiul de confort.
Ritmul scade și devine hipnotic, structuri melodice discoide plutesc în aer la tot pasul, vocile secundare sînt reverberate, muzica însăși flirtează adeseori cu muzak-ul.
La 38 de ani de la debutul cu Sonic Youth, Kim Gordon debutează cu un LP solo care surfează coerent prin epoci, orașe, vieți și visuri americane eșuate: „The end of capitalism / Winners and losers / Lyrical waxing / Shopping of a cliff“.
În 2004, pe „Jesus Walks“, Kanye Omari West nu era (încă) omul care să se gîndească că peste exact 15 ani, într-o zi de 6 ianuarie, va inaugura pe una dintre proprietățile sale din Cal
„I am beside you, look for me / I try to forget to remember that nothing is something / Where something is meant to be...“ Orchestrația asta se pregătește să alunece într-un infinit și dureros drone, din care doar vocea lui Nick Cave iese la s
„I wanna be free!“ Vocea lui Iggy statuează încă de pe prologul noului LP faptul că Paraguayul era doar o destinație improbabilă pentru un final de carieră sclipitoare. Așa cum rock-ul de pe Post Pop Depression trebuie să fi fost un fel de reminiscență manifestă a trecutului de care, paradoxal, autorul a încercat să scape retrăindu-l. Pop se simte mai bine astăzi, la 72 de ani, în poziția crooner-ului. Aici tobele sînt moi, iar textele – îndoielnice și emotive. „Dark future, she ju
Coupé-ul atletic din videoclipul piesei „Vroom Vroom“ – lansată pe un EP din 2016 produs (și) de SOPHIE; care SOPHIE, inutil, poate, să mai spun, a fost acolo cînd amintitul Cook s-a jucat ironic de-a (pop/post-)capitalismul prin curtea pro
Își mai amintește cineva impecabilul final postapocaliptic al melodramei hippie numite Lust for Life? Dacă „Get Free“, piesa de pe care am citat mai devreme, era atunci, în 2017, pe lîngă o imitație seducătoare a „Creep“-ului formației Radiohe
Sîntem în anul 2019 și o explozie nucleară întîmplată la Arhangelsk bîntuie, din nou, Europa. „It’s impossible to live today, / All the places that you loved / They will move in the night / You stumble around but you never find the light. /
Acum 14 ani, în plină „revoluție“ indie, o formație din Leeds mixa cîteva dintre obsesiile britanice ale momentului – resurgența sound-urilor postpunk și new wave, filtrată printr-un interes incongruent pentru emfaza britpop-ulului nouăzeci
Trăim de un car de vreme într-o mantră funebră: britpop/rock-ul indie – știți, genul acela cîntat în principiu de niște băieți albi, unii mai extravaganți, alții mai contraria(n)ți, unii ma
Nu știu dacă Boris Johnson locuiește în Kensigton sau Chelsea, dar Yorke a internalizat cu destulă dexteritate un limbaj al muzicii electronice care, chiar dacă nu trece dincolo de referențialitate, funcționează la nivel de improvizație.
După o jumătate delicioasă de MDNA – cele mai calde salutări domnului William Orbit! –, pe care Madonna Louise Ciccone își restaura poziția într-o arie pop evident clasicistă (asta dacă anii ’90 s or fi clasicizat deja), Rebel Heart venea să
Onest și entertaining, direct și deștept, Nothing Great About Britain flirtează cu subbașii grime-ului, geometriile ritmice ale hip-hop-ului, estetica percutantă a (electro-)punk-ului, pentru a fi un album a cărui copertă – și reprezentare – trimite mai mult decî
Holly Herndon este o compozitoare americană relocată la Berlin, care are un doctorat în muzică la Standford și a explorat încă de la primul ei album, Movement (2012), relația muzicii cu noile tehnologii. Pe Platform, albumul secund, lansat în anul 2015, ea ju
La 11 ani de la Vampire Weekend și la șase de la Modern Vampires of the City, în absența keyboardistului Batmanglij, newyorkezii au un nou album. Father of the Bride actează parțial în siajul debutului, concis, cu o aplecare evidentă înspr
„În sfîrșit, mi-am dat jos aparatul dentar / Și acesta este albumul / Ha-ha-ha-ha!“ Anunțul care precedă începutul primei piese de pe When We All Fall Asleep, Where Do We Go? și se termină într-un hohot statuează cu limpezime ceea ce urmează
Mdou Moctar, pe numele adevărat Mahamadou Souleymane, vine din Niger și este unul dintre muzicienii deveniți faimoși în cultura rețelelor de schimb prin intermediul telefoanelor mobile și al cardurilor de memorie. Născut în 1986, el este unul
În Tunisia, de exemplu, „rave“ era un cuvînt interzis înainte de 2011, pînă cînd să apară, să zicem, colectivul World Full of Bass. În Egipt, shaabi-ul clasei muncitoare s-a hibridizat pentru a da una dintre cele mai efervescente subculturi muzicale youth din
„Pe Atolul Midway, un grup îndepărtat de insule aflat la peste 3000 de kilometri de cel mai apropiat continent, resturi de la «masa» societății noastre de consum apar într-un mai mult decît surprinzător loc: în stomacul miilor de pui de albatros mo
Dacă în România există un muzician, inginer de sunet, regizor muzical, promotor de evenimente și jurnalist de origine maghiară care să se fi situat mereu în spațiul colaborărilor importante cu artiști din propria comunitate, dar și din afara ei, numele lui este Boros Zoltán.
„Simt că n-o să fac față, / Jocul și-a schimbat regulile cu totul / Acum miza se numește «fără speranță», / Sîntem niște clementine mucegăite, fără șosete în picioare, fără pantaloni, / Numai formații reunite și refrene pop defuncte / Ca niște ghirlande poleite de Crăciun, de zici, frate, că sîntem iar în anii ’70. / Astea îmi amintesc de vremea cînd eram niște mucoși, / Cînd pe coastă nu se lăsase încă ceața, / Dar acum, în timp ce mă las purtat de colo-colo, totul e despre chiftel
