Ce devine frapant la prima ascultare a lui Refractory Obdurate e dinamica asta smulsă de Parker şi Jordan din manualele metal-ului trecut prin Pro Tools. Chitările sînt uneori atît de grele şi întunecate încît ajung să dea tîrcoale drone-ului.
La începutul acestui an, Lightning Bolt a făcut două anunţuri importante. Primul dintre ele spunea că următorul album, numit Fantasy Empire, va apărea la unul dintre cele mai harnice şi influente label-uri din ultima vreme, Thrill Jockey Records.
Din 1995, momentul cînd bătrînul post de radio american KLIF, care emitea din Dallas pe frecvenţa 570 AM, transmitea pentru prima oară un program pe Internet, şi pînă acum s-au întîmplat multe. Inutil s-o mai spun, în România acelor ani radio-ul independent îşi descoperea efervescent puterea de diseminare.
If You’re Reading This It’s Too Late, cel mai nou mixtape/album* al lui Drake, e construit din paranoia şi nu seamănă cu nimic din ce a lansat pînă acum, depărtîndu-se vizibil de patina ultracomercială a albumelor sale precedente.
În 2011, Matthew Tavares, Alexander Sowinski şi Chester Hansen îl apucau pe Dumnezeu de picior. Avînd atmosferă, jucîndu-se cu nuanţele, balansînd între liniile de bas melancolice şi tobele crocante, Sour Soul e un album de ascultat de la una dintre mesele restaurantului Milliways de la capătul Universului.
Ce-ar mai putea avea de spus Marilyn Manson în 2015? The Pale Emperor e metafora şi, poate, ştampila autoironică pe care artistul american cîndva acuzat că ar fi fost motorul masacrului de la Columbine High School şi-o administrează astăzi.
Pe cel de-al nouălea album de studio, Björk Guomundsdóttir îşi examinează eşecul relaţiei sentimentale avute cu artistul american Matthew Barney, sfîrşite în 2013, după 13 ani. Vurnicula e croit după chipul şi asemănarea celei mai întunecate reprize de pe el, cele 10 minute agonice ale piesei „Black Lake“.
După incredibilul Person Pitch, o capodoperă psihotronică şi caleidoscopică şi una dintre cele mai importante opere din muzica ultimilor ani – Tomboy, discul din 2011, a venit ca vacanţa mare pentru Noah Benjamin Lennox, muzicianul din Baltimore care, alături de combo-ul Animal Collective, a redefinit psihedelia modernă.
Vorbesc aici despre protomanele, un termen care desemnează astăzi ceea ce, în anii ‘80 şi în prima jumătate a anilor ’90, oamenii numeau muzică de petrecere/de mahala, iar antropologii — muzică orientală. Probabil că unii dintre voi îşi amintesc de Azur şi Generic, Albatros şi Real B, Novomatic şi Tomis Junior.
De o vreme încoace, totul e minunat de simplu: intră pe awesometapes.com (numit cîndva Awesome Tapes From Africa), site-ul americanului Brian Shimkovitz, în fapt un agregator de muzică produsă în Africa şi imprimată pe un format seducător şi efemer, caseta magnetică.
Coperta nu minte de data asta. Storm Elvin Thorgerson, cel care planta un porc zburător între două dintre furnalele iconicei Battersea Power Station, pentru coperta unui disc la fel de iconic, Animals, a murit anul trecut. Un bărbat tînăr împinge astăzi vîslele unei bărci care pluteşte pe nori de furtună.
Într-una dintre cele mai întunecate perioade din istoria recentă a României, Electrecord edita, la interval de patru ani, trei discuri. Se numeau Funky Synthesizer Volume 1 (1982), Funky Synthesizer Volume 2: Dance (1984) şi Grupul Stereo (1985).
Ghersi s-a născut în Caracas, capitala Venezuelei, a trecut prin sălile de curs ale influentului The Clive Davis Institute of Recorded Music din New York, s-a relocat, la un moment dat, la Londra şi e cunoscut în cercurile muzicale ca Arca.
Înainte de a citi a doua frază a acestui text, opriţi-vă preţ de trei minute şi 17 secunde. Tastaţi în box-ul de căutare al YouTube-ului aceste nouă cuvinte „The Walker Brothers The Sun Ain’t Gonna Shine Anymore“. Ceea ce tocmai aţi ascultat, a adus The Walker Brothers pe primul loc în topul britanic.
Steven Ellison s-a născut în 1983 şi e un producător cu pedigree, venind dintr-o familie care îi numără pe Alice şi John Coltrane. A debutat discografic în 2006, cu albumul 1983, scos de un label independent din Los Angeles, Plug Records, specializat în muzica experimentală.
Jumătatea ultimului deceniu trebuie să-i fi făcut destule probleme lui Leonard Cohen. Jefuit de fosta prietenă şi agentă, bardul canadian s-a văzut obligat să iasă din bîrlogul zenificat al mănăstirii budiste Mount Baldy pentru a-şi realimenta conturile topite peste noapte.
Într-un interviu de anul trecut cu BBC Radio 1, Bono se întreba retoric dacă există cineva pe lumea asta care să-şi mai dorească să cumpere un album U2, arătîndu-se îngrijorat de faptul că trupa irlandeză devine uşor-uşor irelevantă, după eşecul comercial al ultimului album, No Line on the Horizon (2009).
Cînd a ales să îşi lanseze primele patru single-uri de pe noul album, eponima „World Peace Is None of Your Business“, „Istanbul“, „Earth is the Loneliest Planet“ şi „The Bullfighter Dies“, ca videoclipuri în care îşi recită textele respectivelor piese, Steven Patrick Morrissey a făcut, în aparenţă, o declaraţie de intenţie.
Pop-ul de astăzi al lui Tellier schimbă registrul, pentru a deveni vag simfonic, lăsîndu-se colorat de insert-urile ritmice din samba şi bossa nova. Copilul teribil al muzicii franceze îşi permite şi extravaganţa unui intermezzo de 14 minute, între cele două jumătăţi ale albumului.
Acum patru ani, apariţia primului release Subcarpaţi respira decent aerul fakelore-ului muzical fabricat în România. Era perioada în care dubstep-ul se insinua în mainstream-ul cultural, iar trucul lui Bean de a-l cupla cu sample-uri din muzica tradiţională şi/sau cea lăutărească sau de a o updata pe aceasta, funcţiona.
În mai, anul acesta, Michael Jackson mai dobora, dacă mai era nevoie, un record. Single-ul „Love Never Felt So Good“ ajungea pe locul al nouălea în Billboard Hot 100, transformîndu-l pe Jacko în primul artist care reuşea să aibă piese de Top 10, în cinci decenii diferite.
În cea mai nouă carte a sa, comentatorul pop-cultural american Chuck Klosterman, probabil cel mai mare fost duşman al formaţiei lui Chris Martin, îşi făcea mea culpa după o afirmaţie care, acum 11 ani, suna înspăimîntător: „Coldplay e cea mai de rahat trupă pe care am ascultat-o.“
Cînd, în 2009, o trupă al cărei nume tradus în limba română era Răspunsul arunca în spaţiul www 23 de cîntece pentru a fi ascultate gratis, aproape nimeni nu bănuia ce avea să se întîmple. Ieşiţi din laboratoarele contraculturale ale mişcării Zef, trupeţii Die Antwoord arătau straniu...
Damon Albarn e un personaj în toată regula. Una dintre figurile populare ale acelei Cool Britannia nouăzeciste, conduse de Tony Blair, adunînd sufragiile unei Londre intelectuale şi artsy, Albarn e un călător curios care s-a extras din propriul cocon britpop pentru a călca graniţa unor universuri destul de îndepărtate.
Să asculţi în 2013 un nou album FF e un gest care conţine, pentru mine, o bună doză de bizarerie. E ca atunci cînd îţi deschizi clasorul cu timbre al copilăriei. Sau cînd pui pe platanul unui pick-up un vinil mai bătrîn decît tine.
În 1980, anul în care trupa belgiană Telex se urca pe scena celui mai extravagant concurs muzical al Europei cu o piesă numită, cum altfel?!, „Euro-Vision“, în oraşul Trbovlje din fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia, pe teritoriul Sloveniei de astăzi, se năştea proiectul Laibach.
Les Elephants Bizarres e una dintre trupele care a supravieţuit. Ar putea să îşi aniverseze anul acesta cel de-al şaptelea an de existenţă, o performanţă rară într-un mediu care a rămas pînă şi fără chestionabilul bastion FM numit Guerrilla.
Cum ne mai raportăm astăzi la un gen muzical numit metal? După moartea culturii/naţiunii alternative, care a tras uşor-uşor în groapă ultima şi cea mai permisivă invenţie majoră a categoriei, nu metal-ul, a început să bată vîntul. Metallica a redevenit cel mai important player al acestui teren de joc.
Acum doi ani, un proiect care îşi propunea să recupereze şi să recontextualizeze muzica pop fabricată în România anilor de dinainte de 1990 îşi făcea loc în programul cluburilor momentului. Ca parte a acestui vehicul de entertainment (şi nu numai), o să încerc să vorbesc despre asta din perspectiva celor aflaţi în spatele ei.
În 1980, anul în care trupa belgiană Telex se urca pe scena celui mai extravagant concurs muzical al Europei, cu o piesă numită – cum altfel?! – „Euro-Vision“, în oraşul Trbovlje din fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia, pe teritoriul Sloveniei de astăzi, se năştea proiectul Laibach.
Cînd londoneza Robin Carolan se hotăra, în 2009, să iasă din afacerea 20 Jazz Funk Greats, unul dintre cele mai influente blog-uri de muzică ale ultimilor ani, şi să pună, la New York, bazele unui label, Tri Angle Records, un microgen începea să prindă aripi.
Un bărbat cu părul încărunţit gesticulează nervos pe scena festivalului bucureştean Rokolectiv. Sîntem în 2012. Un moment de linişte pare a ne pregăti pentru ceea ce va urma. În faţa lui, pe un pupitru, stau două magnetofoane Tesla, teleportate acolo dintr-o altă eră, şi un microfon. Play.
Pînă în 2009, Mick a fost mereu lîngă Nick, fie că perioadele s-au numit Boys Next Door, o entitate protoistorică ce avea să se transforme în The Birthday Party, fie că s-au numit chiar The Birthday Party, fie că s-au numit The Bad Seeds.
„There were shootings at a Portland mall/ It was everyday America – and that’s all.“ Chitara lui Mark Kozelek se precipită aici, pe cea de-a cincea piesă a noului său album, „Pray for Newtonwn“, pentru a se păstra în aceeaşi cadenţă cu o voce care-şi scuipă cu amărăciune propoziţiile în care moartea — Moartea! — îşi taie partea leului.
Violoncelul Martinei Bertoni toarce en relanti, în timp ce vocea, impregnată de timbrul acela unic al lui Blixa Bargeld, îşi face mea culpa. Apoi, vine o întrebare: „Wer bin ich in einer anderen Sprache?“ „Cine sînt eu într-o limbă străină mie?“ se aude vocea
Pe 13 decembrie 2013, Beyoncé lansa, fără nici un avertisment prealabil, cel de-al cincilea album de studio pe iTunes Store. Rezultatul acestui gest: fie cele 80.000 de copii vîndute în doar trei ore, fie de cele 1,2 milioane de tweet-uri provocate în primele 12 ore scurse de la plasarea albumului pe magazinul online
Lansat în martie anul acesta, de Harbinger Sound, un label la fel de obscur ca şi numele trupei, Austerity Dogs e, probabil, cea mai bună chestie dintr-o zonă muzicală care părea a fi renunţat să mai producă ceva relevant, punk-ul, într-o epocă în care era nevoie de urgenţa şi acţiunea lui directă.
Cînd un label precum Hyperdub alege să-şi adauge în portofoliu un proiect muzical relativ îndepărtat de estetica de pînă acum a grupului, proiect importat din îndepărtata Canadă, ştii că trebuie să fie ceva acolo.
Nu ştiu dacă a mai existat în întreaga istorie a pop-ului un superstar atît de antipatizat precum Lady Gaga. OK, poate că niciodată lumea entităţilor căreia îi aparţine şi americanca nu a reuşit să adune unanimitatea afinităţilor oamenilor obişnuiţi, dar cu domnişoara Stefani Joanne Angelina Germanotta, lucurile stau cum nu se poate mai rău.
Acum mai bine de 20 de ani, un sextet înfiinţat în Nottingham inventa o muzică înecată în fumul de ţigară al nopţilor tîrzii, înmuiată în alcool, cîntînd despre dragoste şi deziluzie, de prea multe ori cu o ironie în contrast cu vocea baritonală şi dramatică a frontman-ului.
A vorbi despre Siria de astăzi înseamnă a arăta cu degetul o singură dimensiune a acesteia: războiul civil. Paralizaţi de ororile acestui conflict şi de monomania – justificată, de altfel – a mass-media în raport cu această ţară, am putea trece peste un oarecare amănunt ajuns în Vestul îngrijorat, după ce, acum cîţiva ani, a plecat din bătrînul Levant.
Clinchetul de carusel al unui sintetizator deschide o uşă de care nu se apropie cu uşurinţă prea multă lume. Ritmul care îi urmează acestuia, încărcat cu toată sensibilitatea, cu toate parfumurile unui univers pe care parcă ţi-l aminteşti, purtîndu-ţi mintea prin pelicule voalate găsite prin tîrgurile de vechituri, devine luntraşul care te trece dincolo de pragul-portal.
A fost odată un an, numit 2004, în care o nouă generaţie de trupe – The-uri au ba – exploda în spaţiul comercial al muzicii, gonflate de vîntul NME-ist al „schimbării“. Am pus între ghilimele cuvîntul acesta pentru că însemna, atunci şi pentru toate aceste trupe/muzicieni, în esenţă, o reîntoarcere la eternul trecut-sursă.
În martie, anul acesta, Pet Shop Boys şi Parlophone, un foarte important label afiliat, pe vremea aceea, gigantului EMI, şi-au spus adio după un mariaj fericit, întins pe o perioadă de 28 de ani.
Nu luaţi ad litteram titlul acestei cronici de disc. Dar ascultaţi puţin – „They throwin’ hate at me / Want me to stay at ease / Fuck you and your corporation / Y’all niggas can’t control me“. Cuvintele astea, scuipate printre dinţi de Kanye West, complet reinventat pe „New Slaves“, par a te trimite mai degrabă în epoca şi subcultura aceea în care puteai întîlni indivizi precum Johnny Rotten.
Dacă fiecare vară e capabilă, an de an, să aducă pe lume o extravaganţă, un copil straniu predispus la a ne trezi pentru un moment dintr-o narcoză spartă doar de ţipetele exaltate ale hoardelor care invadează festivalurile de sezon, în 2013 face chiar obiectul al cărui nume e scris cu litere de-o şchioapă cîteva rînduri mai sus – The Big Dream.
Acel „lost“ din titlul albumului spune mai multe decît pare. Acum 36 de ani, la Cluj, Rodion Ladislau Roşca inventa, împreună cu Gicu Fărcaş şi Adrian Căprar, o formaţie pe care fiecare dintre noi ar fi trebuit să o cunoască mai bine. Rodion G.A. s-a numit, după prenumele celor care au fondat-o.
Silence As Beauty, cel mai proaspăt album al duoului Fierbinţeanu – un proiect muzical compus din Gabriela şi Cristian Fierbinţeanu, care mai are în portofoliu un dublu album, The Beauty of Music, lansat în 2012, un maxi-single –, este în mare parte, aşa cum l-au descris chiar autorii lui, „un jurnal de zgomot înregistrat în ultimii 13 ani“, revendicîndu-şi cumva sursa în manifestul lui John Cage.
În dimineaţa zilei de 16 iunie 2013, topul britanic al albumelor s-a trezit frecîndu-se cu oarece surpriză la ochi: pe cel mai de sus loc stătea, bine mersi, o trupă numită Black Sabbath. Acum exact patru decenii, pe vremea seminalului album Paranoid, lucrul acesta n-ar fi fost însoţit de prea multe semne de exclamaţie.
