Sînt aproape sigur că toată lumea se aşteaptă, de fiecare dată cînd The Stooges intră în studiourile de înregistrări, la încă un Raw Power. Nu mai contează faptul că, în 2007, Eminenţa Sa Steve Albini le-a stricat trupeţilor din Michigan nunta de rubin, producîndu-le cel puţin ciudatul album The Weirdness.
„Bob, tocmai mă uit la chestia despre care vorbea Jack mai devreme şi nu e, cu certitudine, un corp ceresc. E un obiect strălucitor care se tot roteşte, pentru că îl văd luminînd intermitent. (...) Nu ştiu dacă asta îţi îmbunătăţeşte situaţia, dar există acolo ceva într-adevăr straniu.“
Aluzia vizuală la epoca unui Humphrey Bogart şi a găştii de rat packers care i-a copiat şi i-a urmat lifestyle-ul îi vine onorabil unui Justin Timberlake care, în ultimii şase ani şi jumătate, a fost văzut mai degrabă pe ecranele cinematografelor.
Dacă noile MTV-uri – MTV-ul acela privit ca agregator şi emulsificator generaţional – aveau nevoie de puţină melodramă, numele ei a fost să fie James Blake, iar nu James Blunt. La sfîrşitul lui 2010, „Limit to Your Love“, cover-ul după piesa canadiancei Feist, îl viraliza cu succes pe tipul ăsta coborît din nordul Londrei.
„Istoria muzicii e fatalmente scrisă de mereu privilegiatul bărbat alb.“ Cuvintele lui Olof Dreijer, extrase dintr-un interviu acordat în martie, anul acesta, publicaţiei britanice The Guardian, nu sînt o noutate pentru filozofia trupei din care face parte, The Knife.
Cînd, în anul 2011, Martin L. Gore şi Vince Clarke intrau împreună în acelaşi studio de înregistrări, la atîţia ani distanţă de Speak & Spell, trebuia să te aştepţi la faptul că acest surprinzător proiect, dincolo de fiorii pe care îi putea strecura în sufletul oricărui vechi fan al trupei britanice Depeche Mode, era mai degrabă o afacere PR-istică.
A fost mereu complicat să mi-l imaginez bătrîn pe David Bowie. Într-o lume, cea a pop-ului, obsedată de tinereţea fără bătrîneţe a star-urilor, poate că l-aş fi vrut mort. Împuşcat de un fan cu creierii tulburaţi, la ieşirea din studio în ultima zi a înregistrărilor pentru The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars.
Cu aceste peste 43 de minute ale celui de-al 15-lea album de studio făcut împreună cu The Bad Seeds, Cave şi grupul său de acompaniament construiesc o operă răvăşitoare şi bîntuitoare, minimalistă, contemplativă şi lunatică, cumva reprimată, „a ghost-baby in the incubator“, aşa cum o numea însuşi autorul ei.
Aşteptarea aceea atît de enervantă pentru fanii uneia dintre cele mai iconice trupe alternative de la sfîrşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 s-a sfîrşit brusc şi destul de neaşteptat în după-amiaza zilei de 2 februarie 2013. My Bloody Valentine îşi vedea din nou numele pe un disc la 22 de ani distanţă de anteriorul.
Fade e un album subtil şi compact – chiar surprinzător de compact pentru un grup precum Yo La Tengo; cu siguranţă e vorba aici şi de apariţia lui John McEntire – membru al Tortoise/The Sea and Cake – ca producător, care îşi merită parţial numele, părînd a fi construit cu un sens al dispariţiei care îşi face, de multe ori, simţită prezenţa.
Cînd regizorul Peter Strickland (Katalin Varga) a început să lucreze pentru cel de-al doilea film al său, Berberian Sound Studio, alegerea trupei Broadcast ca autoare a soundtrack-ului a fost, privind în spate, una firească.
Soundgarden a fost mereu o ciudăţenie în insectarul grunge-ului, circumscriindu-se destul de greu cercului ideologic şi sonor al genului, aşa cum a fost el confiscat de Nirvana: mai degrabă afirmativă decît deziluzionată, cvasimusculară şi aflată într-un continuu joc al seducţiei cu hard rock-ul şi metal-ul.
Pe contul de Soundcloud al acestei trupe bucureştene, în spaţiul rezevat genului muzical, apare cu insistenţă sintagma „pop melodramatic“. Sînt sigur că e destulă ironie în ştampila pe care grupul lui Andrei Robin Proca şi-o autoadministrează, pentru că pare a fi destulă în muzica pe care o cîntă.
Dacă există astăzi un artist care să decodifice şi să reprezinte corect starea muzicii pop a momentului, el nu se numeşte nici Lady Gaga, nici Lana Del Rey: Robyn Rihanna Fenty, cea mai strălucitoare bijuterie din sipetele Def Jam Recordings.
În timpul protestelor bucureştene din ianuarie 2012, „Manifestul“ pus pe rime de Norzeatic, filmat în alb şi negru, a devenit viralul emblematic al unei anumite părţi din masa celor prezenţi, fizic sau doar virtual, în Piaţa Universităţii. Cariera acestui MC se suprapune pe aproape întreaga istorie a hip-hop-ului fabricat în România.
Pentru John Joseph Lydon – puteţi să-l numiţi la fel de bine Johnny Rotten –, drumul de la anarhie la untul pe pîine a trecut prin una dintre cele mai interesante formaţii din epoca de după pulverizarea zgomotoasă a Sex Pistols-ului şi a genului muzical căruia i s-a circumscris. Public Image Ltd. e numele ei.
În august 2009, tot ceea ce numisem indie pînă atunci se topea uşor-uşor într-o pastă în care cocoşeala şi melancolia, două dintre invariabilele care i-au determinat şi condiţionat itinerariul, nu mai reuşeau să spună mare lucru într-un peisaj eliberat din ce în ce mai mult de imperativele canalelor oficiale de diseminare.
În obsedanţii ani ai tranziţiei pilotate cu gura pînă la urechi de Ion Iliescu, două formaţii româneşti reuşeau să deseneze cu succes avatarurile peisajului în care înotam pe vremea aceea: Timpuri Noi şi Sarmalele Reci.
Plutind undeva între cele două borne sonore ale scenei locale, scindate – îndeajuns de purist încît să nu comunice cu foarte multă empatie – între indie şi electronică, indietronica trupeţilor Coughy juca rolul unui animal ciudat în liliputana junglă muzicală a României underground.
La trei ani de la apariţia celui mai aclamat album al lor, amintitul Merriweather Post Pavilion, Animal Collective recidivează cu un nou opus, al zecelea dintr-o carieră care debuta discografic în 2000, (pre-)dispus să agite apele în marea de admiratori şi detractori ai trupei americane. Şi pe bună dreptate.
Să fi însemnat ceva pentru Ariel Marcus Rosenberg seara de 19 ianuarie a lui 2010, cînd a fost invitat să cînte în show-ul de televiziune Late Night with Jimmy Fallon, de pe NBC. Teribila „Round and Round“, primul single al albumului care urma să fie lansat peste cîteva luni, numit, cum altfel?!, Before Today.
Cine a ascultat, acum mai bine de trei ani, un album numit Jewellery, ştie despre ce vorbesc în momentul acesta. Pînă la acea sclipitoare întîmplare, Mica Levi, adolescentă născută într-o familie de muzicieni, crescuse prin „noroaiele“ muzicale ale Londrei şi-şi făcuse de cap pe astăzi aproape defunctul MySpace.
În septembrie 2009, debutul pe album al duo-ului londonez Robbie Furze & Milo Cordell, aka The Big Pink, era salutat cu cîteva salve de tun surprinzător de bombastice. În fond, cam aşa arăta şi muzica acestei trupe, apărute exact în momentul în care glowstick-urile nu rave începeau să pîlpîie a moarte, după ce alde Klaxons, Shitdisco, Trash Fashion & Co. spuseseră tot ce era de spus despre acest foarte efemer gen muzical.
În a doua jumătate a anilor ’90, o trupă cu nume de sat pescăresc de la graniţa cu Bulgaria devenea motivul unei oarecare isterii populare. Vama Veche îşi exhiba în acea vreme un frontman fără o voce care să-l scoată din pluton, dar bine înarmat cu charismă şi, eventual, acel amănunt care le face pe fete să suspine, Tudor Chirilă, şi însemna, înainte de orice, texte.
Povestea sună astfel: Billy Corgan, arogantul lider al unei trupe care, deşi mare, n-a avut niciodată norocul să se afle acolo unde şi-a dorit, venea în 2009 cu propria idee, revoluţionară, se-nţelege, legată de formatul şi distribuţia muzicii. Propunerea lui Corgan însemna o operă conceptuală şi gigantescă, inspirată de tarot şi numită Teargarden by Kaleidyscope.
În cei trei ani trecuţi de la dezamăgitorul album The High End of Low s-au întîmplat cîteva chestii în viaţa domnului Brian Hugh Warner. Nişte duzini de cronici complet acide, care prevesteau, cu tam-tam, sfîrşitul unei epoci. Un turneu, la fel de dezamăgitor şi el, posterior lansării amintitului album.
Sîntem în anii ’90. Un post de televiziune numit MTV îşi trăieşte, cu audienţe înspăimîntătoare, gloria, preformatînd gusturile unui public mai flămînd ca niciodată. Cobain e un prînz delicios. Îl devorăm de pe canapelele cu vedere spre ecranele televizoarelor noastre color, pînă în secunda în care un glonţ ne va strica, pentru cîteva momente, festinul.
În martie anul trecut, videoclipul cacofonic al primului single lansat de un trio, anonim la vremea aceea, exploda pe YouTube-ul nostru cel de toate zilele. Inclasabila „Full Moon (Death Classic)“ era prologul perfect pentru ceea ce avea să urmeze la doar o lună după.
„Bine aţi venit în caravană / Caravana în care nu pleci doar o zi pe lună / Pleci în fiecare zi pe Lună / Şi te întorci pe o rază de soare“... Pocniturile fine ale întîlnirii unui vinil uşor uzat cu acul pick-up-ului te trimit înapoi în timp, printre medii de mult defuncte, trezite astăzi din morţi.
Jack White a fost mereu un tip al dracu’ de cinstit şi de amuzant, chiar dacă muzica pe care a cîntat-o era mai degrabă a altora. Cu The White Stripes s-a distrat, de multe ori chiar pe seama noastră, servindu-ne cînd cu un videoclip, regizat de Sofia Coppola şi prestat de o înnebunitoare Kate Moss.
Lady Gaga nu a fost invitată la ceremonia de înmînare a rîvnitului sceptru al împărăţiei pop-ului. Christina Aguilera şi Britney Spears au fost uitate pe o scenă care mai păstrează doar vag amintirea acelui sărut pe cît de senzual, pe atît de testamentar.
Maria Minerva, pe numele ei adevărat Maria Juur, s-a născut în Talin, capitala Estoniei, s-a relocat în Londra, pentru continuarea studiilor de artă, a trecut printr-un internship în redacţia exclusivistei reviste de muzică Wire şi s-a lăsat „agăţată“ în insectarul cu artişti al unui label din Los Angeles, No Not Fun, foarte la modă zilele astea.
The Something Rain, noul album Tindersticks, e o operă consistentă. N-o să întîlneşti pe ea cîrlige precum „Travelling Light“ (Tinderstick II, 1995) sau „Buried Bones“ (Curtain, 1997), dar compoziţiile respiră acelaşi aer cu cele de la începutul carierei. Evident, mai mature astăzi.
În 1902, Georges Méliès, un francez, mare amator de trucuri iluzioniste, inventa cinema-ul aşa cum îl ştim astăzi. Puneţi aici, în primul rînd, efectele speciale. Prima lui operă se numea Le voyage dans la lune şi compila două poveşti referenţiale pentru literatura proto-SF – De la Pămînt la Lună, a lui Jules Verne, şi Primul om pe Lună, a lui H.G. Wells.
Leonard Cohen e un tip care ştie că muzica lui e complet dependentă de cuvintele lui. „He will speak these words of wisdom / Like a sage, a man of vision / Though he knows he’s really nothing / But a brief elaboration of a tube…“ Vocea baritonală, mai melancolică şi mai tenebroasă astăzi mai mult ca niciodată, îşi introduce în scenă personaju.
Un stop-cadru undeva la începutul unui videoclip care are astăzi, cînd scriu acest text, exact 14.561.074 de vizualizări pe inevitabilul YouTube – o prinţesă cu bucle aurii, îmbrăcată într-o rochie lungă albă, cu o coroană de trandafiri pe cap şi o privire tulbure, cîntă aşezată pe un tron flancat de doi tigri într-una dintre sălile Fontainebleau-ului.
„De mulţi ani, din momentul în care am fost miniaturizată şi întemniţată în acel loc de joacă pentru copii, mă aflu în căutarea unei muzici care să-mi oglindească speranţele şi spaimele, dorinţele şi părerile de rău. Acum, după atîta amar de vreme, clutch it like a gonk reuşeşte să îmi aducă liniştea.“
Al doilea an de existenţă a label-ului bucureştean independent Local Records a adus, la finalul anului 2011, o a doua compilaţie cu muzică făcută de producători români ataşaţi unor subgenuri care orbitează cvasihaotic în jurul a ceea ce obişnuim să numim muzică electronică.
Mi-a plăcut Love, soundtrack-ul pe muzica trupei The Beatles produs de George şi Giles Martin pentru Cirque du Soleil, o cascadă sonoră care, în aproximativ 80 de minute, teleporta opera lui John Lennon & Co. într-o altă dimensiune şi într-un nou context. Albumul acela conţinea, totuşi, semnătura celui de-al „cincilea Beatle“.
Critica muzicală de pretutindeni trebuie să fie, în zilele acestea, din cale-afară de mulţumită. Din 1978 pînă astăzi, Kate Bush, muzicianul căruia jurnaliştii şi publicul i-au ataşat cu o recurenţă înnebunitoare trena de „recluziv“, nu i-a mai oferit posibilitatea să aibă lîngă o foaie albă, o maşină de scris sau un computer două albume într-un singur an.
E foarte la îndemînă să-i iei, astăzi, peste picior pe Coldplay. Mai ales atunci cînd inevitabilul Chris Martin spune că proaspătul album Mylo Xyloto – numele e inspirat de o pictură a Fridei Kahlo – a fost influenţat (şi) de serialul de televiziune The Wire. Şi de mişcarea antinazistă Die Weiße Rose.
Vocea asta e a unui diavol căruia nu ai cum să-i opui rezistenţă. Te tentează, te amăgeşte, te ameţeşte pe caricaturala şi dementa miniatură „Chicago“, pentru a te lua brusc în posesie după doar două minute şi ceva. Asta e distanţa în timp pînă la „Raised Right Men“, care se strecoară în sufletul tău cu un uriaş rînjet de plăcere pe faţă.
Să tot fi trecut vreo patru ani şi ceva de la ultima întîlnire. Astăzi, corzile unei chitări ciupite dezabuzat se străduiesc să deschidă porţile unui nou univers: „Best way to start-a-new / Is to fail miserably / Fail at loving / And fail at giving / Fail at creating a flow / Then realign the whole and kick into the starthole“.
A fost odată o trupă care mi-a plăcut. Avea tupeu, avea imaginaţie, avea energie. Iar muzica îi semăna cu numele. Asta se întîmpla acum destui ani. Apoi, după momentul Californication, venit în 1999, am început să rup legătura cu ea, s-o frecventez din ce în ce mai sporadic.
Prima piesă e o declaraţie de intenţie care vorbeşte, întîi, prin vocea lui Damian Marley: sîntem mulţi, sîntem mari şi tari, sîntem, vai!, relevanţi, şi ne putem plimba prin cîteva genuri muzicale cu o uşurinţă pe care doar noi – pentru că sîntem mulţi, mari, tari, relevanţi etc. – o deţinem. Noi, în cazul acesta, se traduce prin: Mick Jagger, Dave Stewart, Joss Stone, A.R. Rahman.
De pe coperta discului, una care-i complimentează artistului britanic mai vechile obsesii, o curtezană numită Kate Moss încearcă, precum un billboard de pe Oxford Street, să(-şi) vîndă ceea ce tu îţi poţi doar imagina. Safire şi ruj. Olympia lui Manet transportată, mai mult gratuit decît altfel, acum şi aici.
În zilele revoltelor din oraşele Marii Britanii, o piesă şi videoclipul anex îşi făceau loc, mai mult decît altele, pe interfeţele reţelelor sociale. Un sample vocal, care avea intensitatea unei alarme londoneze de război şi se repeta cu încăpăţînare metronimică, se suprapunea atunci perfect peste lucrurile care se întîmplau pe străzi. Un imn evadat din club şi picat în mijlocul furiei adolescenţilor englezi.
Bătrînele sintetizatoare ale pop-ului optzecist sînt pretutindeni. Iar vocea baritonală, îmbrăcată din cap pînă-n picioare în reverb – un efect cu care te întîlneşti în muzica zilelor noastre chiar mai des decît cu mai mult decît înnebunitorul auto-tune –, pluteşte prin ele ca o fantomă printr-un castel abandonat.
De prin 2001 încoace, industria muzicală se clatină şi se tot clatină. Cît adevăr e în această afirmaţie? Destul de puţin pentru cineva ca Thom Yorke sau Paula Seling.
Vocea asta prepuberă şi cumva horroristă e un vierme: îţi sfredeleşte timpanele şi ţi le mănîncă pe dinăuntru. Un prim exemplu: „Stay Right“. Chiar prima piesă de pe album. Începe cu un solo de chitară foarte brit, foarte post, foarte cool. Deci foarte, foarte des întîlnit. După 14 secunde, senzaţia că The MOOoD seamănă cu o trupă care seamănă cu altă trupă se dizolvă într-o proporţie stimabilă.
