Poate că nu o să-mi ierte nimeni afirmaţia următoare: mă interesează Lady Gaga doar ca ultimă reprezentare a unui ordin defunct, în loja căruia stau aliniaţi, tăcuţi, preoţii marilor schisme pop. Ei sînt Sinatra şi Prince, Elvis şi Madonna, Elton, Bowie şi Freddie, Jacko şi Robbie.
Voci ininteligibile, coruri suave, suspans şi efecte spectrale. Un sintetizator care picură stropi de stranietate într-o compoziţie psihotică. Ritmul e capabil să arunce şamani în transă. Plutim prin aerul deceniului ‘60-’70, după ce tocmai ne-am înghiţit pe nemestecate reţeta prescrisă de controversaţii doctori Albert Hoffmann şi Timothy Leary?
Sîntem în primăvara lui 2008, într-unul dintre uriaşele spaţii ale Casei Poporului. Este ultima dintre cele trei zile de festival Rokolectiv. Pe scena improvizată de la parterul MNAC-ului, Janine Rostron, o artistă născută în Marea Britanie, îşi începe concertul.
Director’s Cut nu e un album nou semnat de solista britanică, ci o operă prin care cîntăreaţa îşi vizitează şi rescrie trecutul. Cele 11 piese, patru extrase de pe The Sensual World (1989) şi restul de pe The Red Shoes (1993), au fost refăcute sau, în unele cazuri, complet reînregistrate.
În fond, acesta trebuie să fie secretul colectivului de muzicieni numit Battles: deşi vrăjită de paradigma loopistă a muzicii – Terry Riley e o referinţă comună în interviurile acordate de membrii trupei –, muzica creată, produsă şi performată de americani nu duce la saţietate. Repetiţia există, dar nu te trimite în pragul unei crize de nervi. Construcţiile sînt dense, dar nu te sufocă
Dacă Minus aducea, cu EP-ul 95, în noua muzică fabricată în România ţipetele pescăruşilor unor ilustrate de pe Litoral, Mes Quins ne accesează şi gratulează nostalgia cu sunetele mării şi ale glasurilor de copii din fosta Tabără Internaţională de la Năvodari. Nostalgic e şi interesul trupei din Bucureşti pentru muzică.
Aveam muzicieni care să cînte ca AC/DC şi Whitesnake la un loc, ca Green Day şi, în general, cam ca orice trupă de top a lumii, dar încă nu apăruse nimeni care să o facă precum Arcade Fire. „Kids in the Garden“, prima piesă de pe noul album The Amsterdams, rezolvă instant problema.
De la prima la ultima piesă, Mshini Wam face o afirmaţie: ca să ajungem la voi, ne folosim de voi. Ăsta e secretul lui Spoek Mathambo. Amestecă techno-ul cu electro-ul, dub-ul cu hip-hop-ul etc., apoi le adaugă culoare locală. Iar asta ne place, pentru că învăţăm să trăim într-o lume multidimensională şi pentru că încercăm să ne depăşim complexele de colonizatori.
Încep cu Michael Stipe: „Collapse Into Now se revendică unei înţelegeri a faptului că anumite idei, atitudini, contexte – de multe ori convenabile, dar complet nerealiste – ale secolului al XX-lea încă rezistă astăzi, deşi intrăm în a doua decadă a secolului XXI.“
Bun. Îl avem, pe de o parte, pe Steven Patrick Morrissey – „I’ve been dreaming of a time when / The English are sick to death of Labour and Tories“. Îl ştiţi mai degrabă după nume, cel de familie. De cealaltă, pe turbulentul Peter Doherty – „Reebok classics / And canons at dawn / Terrible warlords, good warlords / And an English song“.
Dansul pantomimic al lui Thom Yorke din videoclipul pentru primul single, „Lotus Flower“, al acestui nou album Radiohead ar putea să-mi şoptească ce vrea, astăzi, trupa britanică. Melonul ar putea fi al lui Chaplin, mişcările aparent haotice – tot ale lui.
Throbbing Gristle a fost, în muzica anului trecut, cea mai populară trupă din lume, cu toate că nu prea mai există. În regulă, eliminaţi accentele (post-)punk, fetişul pentru iconografia fascistă şi, sic!, discursul stîngist.
Motörhead şi nimic mai mult. Albumul curge la fel pînă la sfîrşit, avîndu-şi, ca respiro, „momentul Chuck Berry“ cu „Bye Bye Bitch Bye Bye“ şi cîteva twist-uri – sabbathiana „Brotherhood of Man“ şi sentimentalista „Rock’N’Roll Music“.
Într-o infogramă care încerca să decripteze motivele pentru care oamenii îşi manifestau intenţia să meargă la cinematograf pentru a vedea Tron: Legacy, publicată de graphjam.com, principalul motiv al alegerii lor era reprezentat de faptul că soundtrack-ul celei mai noi producţii Disney este compus de duoul francez Daft Punk.
De cînd se ştie, mashup-ul – cîntecul acela născut din coliziunea a două sau mai multe fragmente ale unor piese muzicale diferite – a fost o creatură care a avut mari probleme. Una dintre ele, legată de identitate, se rezolva de la sine atunci cînd alăturarea pieselor, de care vorbeam mai devreme, oferea noii opere sensuri surprinzătoare, nebănuite înainte.
Michael Jackson e mort. Şi plin de bani, spre deosebire de Michael cel viu. Bani cu care, evident, el nu prea mai are ce să facă. Un grup precum Sony, însă, îşi poate freca liniştit palmele lacome de bucurie, pentru că emoţiile noastre legate de morţii noştri preferaţi ne obligă să plătim oricît pentru orice obiect atins de spiritul lor.
Pe 26 august 1975, la 13 ani după ce a pus mîna pe prima chitară din viaţa lui, Bruce Springsteen avea întreaga Americă la picioare. Cu o zi înainte, fusese lansat musculosul Born to Run, cel de-al treilea album al său, iar succesul de peste noapte l-a dus pe The Boss acolo unde şi-a dorit întotdeauna: în inima oamenilor dintr-o ţară pe care o iubea ca nimeni altul şi căreia i-a cîntat, fără să obosească, miturile.
Acceleraţionalismul ca modalitate de consum cultural, adus de hegemonica eră a Internetului, ne-a obosit. Am ajuns într-un punct în care nevoile noastre par a fi condiţionate de o unică şi irepresibilă dorinţă, escapismul. În muzică – mai exact, în noua muzică – tempo-ul a încetinit serios.
Cristi Puiu nu face filme, ci „produse audio-vizuale care se apropie mai degrabă de lumea reală“, aşa cum singur spunea într-un interviu acordat anul trecut revistei Film Menu. E o definiţie care-mi place şi pe care sînt tentat s-o ataşez aproape tuturor filmelor (mea culpa!) româneşti ale ultimilor ani.
„În sfîrşit, iată-ne ajunşi la începutul unei noi ere / Pregătiţi să dăm startul unei lumi cu totul şi cu totul diferite / Şi acum? / Oare cum să începem? / Cum s-o luăm de la capăt? (...) Ooo, America! / Vei fi din nou America / O lume nouă, gata să fie descoperită...“
Dacă greblaţi Internetul în acest moment, încercînd să găsiţi o ramă ataşabilă muzicii artistului englez Gold Panda, vă veţi îneca într-o confuzie fără fund. Reviste, site-uri, blog-uri, reţele sociale, forumuri, simpli useri se întrec în a lipi o etichetă sau alta cîntecelor produse de tipul ăsta ciudat: post-dubstep, glo-fi, post-hip-hop, minimal electronic, IDM, electronica, psychedelic house etc.
„La fiecare staţie, schimbăm ceva...“, cadenţează primul cîntec de pe album, cel care îi dă şi numele, vocea uşor tabagică a MC-ului Bean. E mai mult adevăr decît suflet în acest vers, unul care statuează locul în care muzica trupei bucureştene Şuie Paparude a ajuns astăzi, după 17 ani de existenţă.
Înainte de apariţia primului album al grupului Grinderman, destulă lume se întreba ce sens o fi avînd existenţa lui, atîta vreme cît nu făcea, aparent, decît să dubleze un alt proiect, ceva mai bătrîn, al vrăjitorului Nick Cave şi al bandei sale de cowboys melancolici numită The Bad Seeds.
Apărută undeva în a doua jumătate a anilor ’90, la New York, cu un an înainte ca urechile unora să fi auzit pentru prima oară de The Strokes, Interpol n-a participat la marele ospăţ al revivalismului garage rock-ului (şi, eventual, nici la apocaliptica invazie a „The“-urilor), acolo unde în capul mesei s-au aşezat Julian Casablancas & Co., pe de o parte, şi Peter Doherty & The Libertines, pe de altă parte.
Devo a fost mereu un proiect muzical care a scăpat nonşalant categorisilor atît de convenabile criticii de muzică şi isteriei atît de dragi falansterelor de fani. Înţeleasă în fel şi chip de unii sau de alţii, trupa imprevizibilului Gerald Casale este astăzi, la 30 de ani distanţă de „Whip It“, cel mai straniu hit care a lovit vreodată Billboard-ul, un soi de legendă, iată vie, despre care se vorbeşte pe la colţuri.
Anul trecut, în mai, un CD pe care apăreau numele lui Danger Mouse (îl ştiţi măcar ca jumătate a duo-ului Gnarls Barkley), Mark Linkous (un muzician american foarte talentat, care a pus bazele proiectului Sparklehorse şi a colaborat cu toată floarea cea vestită a muzicii de orice fel) şi David Lynch (chiar el!) stătea pe rafturile magazinelor care vînd muzică.
În Living with Music, culegerea de scrieri despre jazz a romancierului Ralph Ellison, scriitorul american compara muzica cu o maşină a timpului care transportă în prezent momentele (considerate) pierdute ale trecutului. În fapt, este vorba despre reprezentarea actuală a anumitor părţi din trecut.
Cu cîteva excepţii, n-am prizat încercările muzicienilor români de a integra în opera lor teme venite din zona folclorică. Phoenix a reuşit, acum mai bine de 30 de ani, să se apropie de idealul unui sunet care n-avea cum să fie originat decît în spaţiul acesta, motivele sonore cvasi-primitive fiind inteligent şi convingător topite în ceea ce muzica îşi asuma atunci ca modernitate, rock-ul.
Cînd vine vorba de Paraziţii, un lucru este clar: oamenii ăştia sînt, pentru muzica românească post-nouăzecistă, nişte legende. Grupul de hip-hop inventat în 1994 de Cătălin Ştefan Ion (alias Cheloo) a reuşit să rămînă întreg şi integru în debila industrie muzicală din România şi, mai mult, să editeze, pînă la acest proaspăt Tot ce e bun tre să dispară, 11 albume de studio care au contribuit la transformarea acestui gen muzical într-un produs pentru mase, folosindu-se aproape mereu de aceleaşi t
Sîntem în 1986. Ronald Reagan dă liber aviaţiei americane să bombardeze cîteva oraşe libiene, lăsînd în urmă zeci de morţi, ca replică a unui atac cu bombă într-o discotecă din Berlinul de Vest, frecventată de soldaţii americani. În Miami, agenţii FBI se joacă de-a hoţii şi vardiştii cu cîţiva suspecţi de jaf.
În primăvara lui 1998, bristolezii Massive Attack bifau şi închideau, cu întunecatul Mezzanine, o tripletă de albume de studio care a definit sunetul celei de-a doua jumătăţi a deceniului 10 din secolul trecut.
Inna, fata de pe coperta amintită, este în momentul acesta cel mai de succes produs muzical oferit de România la export, unul care se apropie periculos de ceea ce a reuşit să facă acum nişte ani trio-ul O-Zone.
● Goldfrapp, Head First. Trei lucruri îmi sînt astăzi cît se poate de clare: de aici, de unde stau, se întrevede vara, una care va fi cu certitudine călduroasă, italo-disco-ul – şi, în general, tot ce conţine cuvîntul disco.
● Caribou, Swim, City Slang, 2010. Daniel Victor Snaith e un tip cu pedigree. Doctor în matematici al The Imperial College of Science, Technology and Medicine din Londra, venit dintr-o familie de matematicieni faimoşi, muzicianul canadian relocat în Londra tulbura apele scenei de muzică electronică în 2000, sub numele Manitoba.
● Jimi Hendrix, Valleys of Neptune, Sony Music, 2010
Dintre toate muzicile şi fazele care mi-au asortat adolescenţa, perioada aceea în care am recuperat înfometaţi tot ceea ce părinţii noştri n-au putut trăi, puţine au mai rămas în sertar. Este, desigur, vina mea, dar, iertată fie-mi aroganţa, este mai ales vina lor. Între cele pe care le-am păstrat, există una compusă, dar mai ales performată de o creatură care mă obsedează, cu o recurenţă cuminte şi stimabilă, şi astăzi: Jimi Hendrix.
● Various Artists, Buzz.RO!**, freshgoodminimal.ro, 2010
Freshgoodminimal.ro*** este un blog local care, peste noapte, şi-a asumat şi rolul de label, publicînd o compilaţie de muzică – prima din România editată sub licenţa Creative Commons, un concept care permite titularilor de drepturi de autor să ofere publicului o parte din drepturile pe care le au şi să-şi păstreze cealaltă parte – pe a cărei ultimă copertă puteţi găsi cele mai importante nume dintr-o anumită zonă a underground-ului muzica
„Welcome to the world of the Plastic Beach!“ – ne anunţă cu insistenţă lătratul foarte bine temperat al bătrînului ogar Snoop Dogg, după o introducere orchestrală (să nu vă grăbiţi foarte tare să arătaţi clişeul cu degetul arătător sau să i-l arătaţi pe cel mijlociu, puţin mai încolo ne vom întîlni cu flautul, tabla, violoncelul şi viorile Orchestrei Naţionale de Muzică Arabă din Liban).
„Fă o piruetă, închide bine cercul şi vei fi altcineva, cineva cu totul nou, din nou“ – sparge aerul vocea joasă, baritonală, mîncată de ţigări tari şi alcooluri dubioase, a poetului şi cîntăreţului. Gilbert Scott-Heron s-a întors, după mai bine de zece ani în care a tot tăcut, jumătate din ei pus bine la răcoare, în spatele zidurilor de puşcărie sau ale vreunui centru oarecare de reabilitare.
Anul era 1997 şi venise timpul potrivit pentru încă un revivalism. Franţa spărgea gheaţa de pe ringurile de dans cu un duo ascuns în spatele unor costume de motociclişti de pe Lună, care-şi zicea Daft Punk, şi al lor debut numit Homework, un album al cărui sunet ne era foarte-foarte cunoscut în măsura în care nu mai auziserăm niciodată aşa ceva: o mică revoluţie muzicală de catifea – infuzată cu tot atîta subversivitate, utopie şi romantism cît toate micile revoluţii ale lumii –, fluturînd un st
Acum doi ani, Vampire Weekend lansa un album care aducea un război deloc rece între consumatorii/criticii de muzică, indivizi care-şi aruncau în aer ura şi dragostea cu preponderenţă în blogosfera noastră cea de toate zilele şi nopţile.
● Robbie Williams, Reality Killed the Video Star, EMI, 2009
Realitatea arată astfel: la sfîrşitul zilei de 9 noiembrie 2009, Robbie Williams rata, pentru prima oară într-o carieră încărcată de superlative absolute, şansa de a avea şi cel de-al optulea album – din opt – pe prima poziţie a UK Albums Chart. Cauza? JLS, un boy band emanat de laboratorul muzical The X Factor, unul dintre reality show-urile TV setate să fabrice idolul pop de tip nou. Fără nici un dubiu, industria pop a ultimilor ani
Rave-urile sînt astăzi organizate de corporaţii multinaţionale, laserele descriu contururile unor logo-uri comerciale atent stilizate, iar triburile urbane ale sociologului Michel Mafesolli au părăsit...
Bucureştiul va trăi trei nopţi de muzică pe care n-ar trebui să la rataţi. După cum urmează:
13 martie: Deine Lakaien " 20 Years of Electronic Avantgarde (Fratelli Studios)....
Nu luaţi titlul prea în serios, Rokolectiv, festivalul bucureştean de muzică electronică şi arte vizuale conexe - care va ajunge, anul acesta, la a treia ediţie - nu a comutat pe muzică cultă şi ni...
Deep Purple a cîntat săptămîna trecută din nou la Bucureşti, pe Stadionul Cotroceni, în turneul de promovare a ultimului lor album, The Rapture of the Deep....
Au adus, alături de The Prodigy şi de Fatboy Slim, ceva din revoluţia muzicală electronică nouăzecistă, din etosul underground al noii muzici de dans şi din acele dărîmătoare "block rockinâ beats" p...
Deşi rock-ul e, prin excelenţă, muzică făcută pentru a fi interpretată live, puţine sînt trupele în stare să aducă pe scenă sunetul rotund al studioului de înregistrări....
