Long Live Rock & Roll
N-am crezut niciodată cu adevărat în premii, dar ştiu că, pe undeva, relativismul lor nu e întotdeauna absolut. La fel, mai ştiu că nu există o campioană mondială a live-urilor muzicale, dar între un concert Red Hot Chili Peppers şi unul Kasabian, de exemplu, e o distanţă enormă. Există trupe făcute să cînte live şi trupe care îşi pierd coerenţa atunci cînd încearcă să schiţeze un pas în afara studiourilor de înregistrări. Dar să mă întorc la Muse şi la premiile de care vorbeam mai devreme. În 2004, la şase ani de la debutul discografic cu EP-ul Muse, trupa lui Matthew Bellamy, Chris Wolstenholme şi Dominic Howard era recompensată, de către revista britanică Q, cu premiul "Best Live Act". Chestia se va repeta şi în 2006, într-o companie foarte selectă - Oasis, Red Hot Chili Peppers, Razorlight şi Arctic Monkeys -, şi e pe cale să se întîmple iarăşi anul acesta, la exact două zile de la concertul din Bucureşti. Între timp, Muse a mai adunat cîteva distincţii pentru prestaţiile live: la BRIT şi NME Awards (2005), la Kerrang! şi UK Festivals Awards (2006), din nou la BRIT (2007). Poate că nici unul dintre premiile de mai sus nu are relevanţa comercială şi aura cvasimitologică a unui Oscar, dar faptul de a fi premiat cîţiva ani la rînd pentru aceeaşi calitate nu poate fi trecut prea lejer în categoria întîmplărilor norocoase sau a excepţiei care confirmă cine ştie ce regulă. E clar că formaţia din Teignmouth, Devon, are foarte multe lucruri de spus pe scenă. N-am fost niciodată în carne şi oase la un concert Muse, dar le-am devorat două DVD-uri din concert - Hullabaloo Soundtrack (2002), înregistrarea a două live-uri de la Le Zenith, în Paris, din octombrie 2001, şi Absolution Tour (2005), disc ce conţine concerte filmate în 2004 la Glastonbury, Earls Court Exhibition Centre, Wembley Arena (Londra) şi Wilten Theater (Los Angeles). Iar asta fără să fiu neapărat vreun mare fan al trioului englez. Şi fie că e vorba de 2001, anul apariţiei celui de-al doilea album Muse, impecabilul Origin of Simetry, fie de 2004-2005, momentul în care muzica cu chitare îşi trăia febril "post-ismele" de tot felul, lucrurile care se întîmplă pe scenă în cele două release-uri nu prea au egal în istoria recentă a muzicii. Dincolo de faptul că nişte camere de filmat reuşesc în prea mică măsură să surprindă esenţele tari ale unui live, grandoarea şi energia cu care sînt încărcate show-urile celor de la Muse transpar din fiecare cadru. În concerte, Matt Bellamy&Co. sînt bombastici şi năucitori, teatrali şi implacabili, mereu conectaţi la o tensiune a cărei intensitate penetrează pur şi simplu mulţimea din faţa scenei. Un live Muse - chit că viciat consistent de limitele unui ecran şi ale unor boxe - este energie curată, ieşită din întîlnirea dintre rafalele apocaliptice ale tobelor lui Howard, bass line-urile apăsătoare ale lui Wolstenholme şi versatilitatea riff-urilor chitarei lui Bellamy. Adăugaţi la toate acestea o voce (a aceluiaşi Bellamy) sfredelitor-melancolică, jumătate Thom Yorke, un sfert urlet îngheţat, un sfert psihoză pură, şi veţi obţine o sumă care ar trebui să vă trimită chiar acum la casele de bilete.
