Muzica şi revoluţiile ei sociale - de la beat la rave şi retur " </i>

Rave-urile sînt astăzi organizate de corporaţii multinaţionale, laserele descriu contururile unor logo-uri comerciale atent stilizate, iar triburile urbane ale sociologului Michel Mafesolli au părăsit zonele cvasi-marginale ale societăţii, pentru a se alinia unui mainstream aparent neproblematic " The Summer of Love profesionalizată şi pentru toată lumea. Dar n-a fost întotdeauna aşa. În anii ’80, Marea Britanie era insula unor pelerini subversivi care urmau trasee cel puţin ciudate " într-un infatigabil joc de-a şoarecele şi pisica cu poliţia engleză ", situate de-a lungul faimoasei M25 London Orbital. Era vremea party-urilor ilegale, a extazului tehno-tribal şi a Ecstasy-ului, dar şi a naşterii unei subculturi care avea să influenţeze radical cultura populară a ultimului sfert de secol. În fapt, rave-urile nu erau o noutate în lumea haitelor anti-sistem. Cu trei decenii înainte, subculturile beat şi mod îşi apropriaseră şi ele termenul. The Small Faces, unul dintre grupurile mod esenţiale, marcau, în cîntecul "Lazy Sunday", frontierele identitare ale (sub)culturii care inunda rapid Londra acelor ani: "Wouldn’t it be nice to get on with me neighbours? / But they make it very clear they’ve got no room for ravers". ("N-ar fi drăguţ să mă-nţeleg cu vecinii mei? / Dar ei spun limpede că n-au loc pentru raver-i") Totul este scris în aceste două versuri: diferenţă, refuz, opoziţie. Etichete şterse pe măsura trecerii timpului. Sau topite de acceptare, împlinită atunci cînd rebeliunea a fost îmblînzită de cultura dominantă şi cînd veşnica adolescenţă, deci veşnica nesupunere, a unor The Who ("I hope I die before I get old" ("Sper să mor înainte să îmbătrînesc") " spuneau ei pe My Generation, în 1965), de exemplu, s-a dovedit a fi doar o frumoasă utopie. Muzica, cea care o însoţise încă de la apariţie şi care-i cultivase autenticitatea, a şi părăsit-o în scurt timp, abdicînd de la principiile fondatoare: reacţia împotriva unei culturi old-fashioned, conformiste, obosite şi infertile. Şi The Small Faces, şi The Who şi-au renegat mai tîrziu ascendenţa. Cercul se închidea, lăsînd însă urme mai mult decît vizibile în cinematografie, în modă, în televiziune, pentru a se deschide în altă parte: venea rîndul epocii hippie, a "proletariatului freudian" " cum o numea cineva ", marca socială insulară a următorului deceniu, plecată la mijlocul anilor ’60 din Statele Unite ale Americii. Un alt paradis miltonian, bîntuit de viziuni psihedelic-LSD-istice pe coloana sonoră performată de acoliţii extravagantului club The Red Dog Experience (Jefferson Airplane, The Grateful Dead, The Charlatans, The Marbles etc.), pierdut în momentul în care revoluţia sexuală se încheia cu un succes discutabil, în care i se punea punct obsedantului război din Vietnam şi în care găştile turbulente de punks invadau ambele maluri ale Atlanticului, cu dizarmoniile lor sonore, cu teatralitatea lor vestimentară, care era ea însăşi un vehicol de discreditare a autorităţii, cu propensiunile lor anarhice, cu confuzia lor politică… "Don’t know what I want / But I know how to get it" ("Nu ştiu ce vreau / Dar ştiu cum să obţin") era strigătul ideologic al zilei şi crezul unei generaţii excedate de pacifismul cu flori în păr, fie el şi militant, al fraţilor mai mari, şi seduse de o estetică profund radicală. În fapt, punk-ul, ca şi subculturile relaţionate muzical care l-au precedat, nu era altceva decît imaginea răsturnată a momentului social pe care îl trăia, o contracultură care punea zgomotos în discuţie establishment-ul, oferind, în acelaşi timp, un proiect " încă unul! " pentru cea mai bună lume dintre cele posibile. Deloc în van se pare, contrarevoluţia capetelor ţepoase avînd să reuşească pe 7 iunie 1977, atunci cînd "God Save the Queen", caricatura imnului Marii Britanii, semnată de Sex Pistols, avea să ajungă pe primul loc în topurile muzicale. Exact clipa în care punk-ul, o subcultură pînă atunci eminamente underground, ieşea din subterane, cu tot cu elementele de lifestyle care o completau, pentru a face o glorioasă carieră în cultura de masă. Acele de siguranţă nu mai erau bizarerii agăţate de hainele tinerilor furioşi de la periferia culturală a lumii, ci însăşi moda acelei zile şi a celor care vor urma. Generaţia lipsită de speranţă, generaţia punk-ului avea acum un viitor. "No future" devenise brusc inactual, iar perifericii erau vedete TV. Ceva din etosul reacţionar al punk-ului şi din militantismul boem al epocii hippie avea să se reîntoarcă în vieţile noastre, după ceva mai mult de un deceniu. La începutul anilor ’90, Generaţia X refuza ştampila extazului consumist al deceniului anterior printr-un manifest anti-fashion, purtat laolaltă cu jeanşii rufoşi, puloverele lălîi şi bocancii scîlciaţi, şi îşi rupea privirea dezabuzată de pe televizoarele comutate etern pe MTV. "Leneşii" se dezlipeau de canapele şi de consolele Nintendo şi îşi făceau auzite, pentru prima oară, vocile. Purtătorii lor de cuvînt se numeau Kurt Cobain sau Eddie Vedder, iar "Come as you are" era refrenul preferat şi parola de acces într-o subcultură a sincerităţii amar-furioase a comunităţii plecate din înnoratul Seattle, să cucerească şi să schimbe lumea. Acelaşi MTV a prins ideea din zbor, iar designeri " precum Calvin Klein, Donna Karan sau Marc Jacobs " i-au adus pe eroii zilei printre noi, transformîndu-ne definitiv. Grunge-ul tocmai fusese înghiţit de vortexul culturii populare, odată cu glonţul care l-a trimis pe Cobain undeva, departe, în timp ce răzvrătiţii copii ai clasei de mijloc se pregăteau de următoarea revoluţie, oricare ar fi fost ea.