Aceşti fraţi chimizaţi

Au adus, alături de The Prodigy şi de Fatboy Slim, ceva din revoluţia muzicală electronică nouăzecistă, din etosul underground al noii muzici de dans şi din acele dărîmătoare "block rockin’ beats" pe MTV, într-o vreme în care Ace of Base şi Take That îşi împărţeau locurile din zonele exclusiviste ale topurilor. Pe 20 octombrie, The Chemical Brothers vor cînta la Sala Polivalentă din Bucureşti, eveniment organizat de The Mission. Pînă la mijlocul anilor ’90, big beat era o sintagmă care nu însemna mare lucru. La un moment dat, Norman Cook - numele din buletin al lui Fatboy Slim - aruncă mănuşa, smulgînd primele două cuvinte din numele clubului Beat Big Boutique. Noua etichetă muzicală topea în acelaşi tipar sonor cam tot ce au inventat subculturile care explodaseră odată cu primul şi al doilea val al acid house-ului şi cu visul distopian al unor puştani din Detroitul techno-ului, adăugînd un surplus de energie funk, ceva candoare pop şi destulă agresivitate rock, numai bune de rulat pe FM-uri sau pe MTV. Pe vremea cînd domnul Cook îi dădea un nume muzicii căreia i se dedicase, Tom Rowlands şi Ed Simons, doi britanici ale căror colecţii de discuri îşi aveau dozele lor copioase de excentricitate - de la Cabaret Voltaire, New Order şi Kraftwerk, la The Smiths, Public Enemy şi Jesus & Mary Chain -, cîntau sub titulatura The Dust Brothers, omagiu adus faimoasei echipe de producători americani care a meşterit extraordinarul Paul’s Boutique al The Beastie Boys. Ameninţaţi cu un proces de cei din urmă, Rowlands şi Simons renunţau la vechiul nume, iar de atunci încoace se vor numi The Chemical Brothers. În acelaşi an 1995 le apărea primul album, Exit Planet Dust, un pseudo-testament al perioadei precedente şi o ciocnire bombastică de beat-uri luate din hip-hop, chitare samplerizate în exces, intervenţii vocale surprinzătoare şi atmosferă hedonistă, muzică pentru indivizii "îndeajuns de deschişi la minte încît să se gîndească la techno ca la un soare luminos în cosmosul rock şi, în acelaşi timp, îndeajuns de chibzuiţi încît să nu declanşeze un război al stelelor acolo". Sînt cuvintele lui Robert Christgau, cronicarul de la The Village Voice şi Rolling Stone, şi, pe undeva, o definiţie acceptabilă a lucrurilor pe care le-au făcut The Chemicals în muzica celor 12 ani care au trecut de la prima lor producţie, 12 ani în care au scos cinci albume (al şaselea, We Are the Night, e pe drum, urmînd să apară luna viitoare): un pact de neagresiune între hoardele a două culturi în esenţă antinomice. Peste noapte, rockerii se lăsau aspiraţi de mirror ball-urile şi ringurile de dans ale cluburilor, iar clubberii ieşeau din adăposturile lor nocturne pentru a da buzna pe stadioane, în zile de concert, sau în campingurile marilor festivaluri muzicale de peste vară. Pe 25 mai, rockerii şi clubberii din România vor dansa fratern pe muzica unei trupe care a fost mereu veriga lipsă dintre monstruoasele show-uri rock şi evazionistele nopţi de dans.